Practici taoiste ale liniștii: încetinirea moriștii minții

Practici taoiste ale liniștii:

încetinirea moriștii minții

de Tom Kenyon

Traducere: Ana Nicolai

Notă: Acest articol  a fost sris și publicat de Tom Kenyon pentru susținerea și explicarea unor aspecte din Programul The Siddhis – un progra de 9 CD-uri despre care puteți afla mai multe aici: 

http://tomkenyon.com/store/the-siddhis/

Când eram copil, am avut o bicicletă Schwinn albastru viu, cu anvelope cu balon. Să-ți prinzi cărți de joc pe spițele de la roți, ca să facă zgomot, era socotit în grupul meu ceva foarte mișto. Așa că, dorind mereu să fiu acceptat de colegii mei preadolescenți, mi-am decorat minunăția strălucitoare cu un pachet întreg de cărți, da… un pachet întreg! Am împrumutat de la mama o gamă largă de cârlige de rufe și am prins cărțile de joc în orice loc imaginabil. Drept urmare, când mergeam prin cartier cu bicicleta, se auzea o cacofonie turbată de pocnitori dezlănțuite.

Ca să fie treaba încheiată, pe ghidon am prins două moriști. Le-am prins cu bandă adezivă, una pe partea dreaptă și una pe stânga. Chiar și atunci căutam mângâierea simetriei.

Pentru cei care nu cunosc termenul, moriștile sunt de fapt jucării de copii, confecționate de obicei din plastic și puse adesea în partea de sus a unui pivot de lemn. Ele se învârt cu ușurință. Cu cât e mai puternic curentul de aer, cu atât se rotesc mai repede. Am devenit fascinat de rotirea moriștilor mele. Pedalam cât puteam de repede, apoi priveam elicele minuscule dizolvându-se într-o masă de culoare rotitoare. Într-o zi am fost prea absorbit să-mi urmăresc moriștile, nebăgând de seamă că ieșisem de pe trotuar și intrasem pe un teren viran. Următorul lucru pe care am fost în stare să-l disting a fost că eram întins pe jos, victimă a unei coliziuni frontale cu un pom. Moriștile mele erau strâmbe, iar partea frontală a bicicletei îndoită. Învățasem o lecție care te aduce cu picioarele pe pământ – fii atent la ceea ce faci.

Odată cu trecerea timpului, am renunțat la bicicletă și la moriștile mele, dar nu mi-am pierdut niciodată predilecția pentru ele sau pentru biciclete cu anvelope cu balon.  

Acum, mult mai în etate fiind, nu mai urmăresc moriștile de pe ghidoanele bicicletelor. Le urmăresc în schimb rotindu-se în mintea mea. Cu toate că s-ar putea să te frapeze ciudățenia metaforei, eu cred că gândurile și emoțiile noastre aduc mult cu moriștile. Ele se învârt ușor. Unui gând sau sentiment nu-i ia mult timp ca să înceapă să se învârtă în mintea noastră. Uneori moriștile minții se rotesc frumos și lin. Alteori se rotesc atât de repede, încât par scăpate de sub control.

Moriștile minții sunt un lucru ciudat. Atunci când încep să se învârtă, tindem să ne identificăm cu gândurile și sentimentele care apar, ca fiind ale noastre. Dacă se întâmplă ca morișca minții să se rotească într-o manieră plăcută, și apar gânduri plăcute, o primim cu brațele deschise. Spunem că suntem fericiți sau mulțumiți. Dar dacă morișca minții ni se învârte într-o direcție neplăcută, fiind asaltați de gânduri și sentimente neplăcute, suntem dezgustați. Spunem că suntem supărați.

Cei mai mulți dintre noi trăiesc zilnic oscilația dintre cele două extreme, de a ne agăța (de ceea ce dorim) și de a evita (ceea ce nu ne dorim). Morișca minții se învârte în permanență, deoarece asta e natura ei. Cu alte cuvinte, se mișcă tot timpul. Gândurile și sentimentele apar mereu din această mișcare a minții. Iar acum mii de ani, înțelepți străvechi din întreaga lume au descoperit că sursa mișcării minții e fluxul energiilor subtile din corpul nostru. Tibetanii o numesc lung (sau vânturi). Yoghinii îi spun prana, iar taoiștii chi.

Fiecare din aceste sisteme alchimice a cartografiat, în felul lui, canalele subtile responsabile de experiența gândului și emoției. Ele descriu aceste mișcări ale energiei subtile destul de clar și au dezvoltat modalități de a le schimba cursul. Rezultatul este o tehnologie interioară ce influențează direct mintea și creațiile ei (gândurile și sentimentele).

O privire rapidă la diversele tradiții alchimice din lume va dezvălui o similaritate frapantă în atitudinea lor față de minte și creațiile ei. Practic, fiecare sistem prezintă o modalitate de a liniști mintea. Motivul acestei obsesii cu liniștea interioară este acela că doar în liniște Mintea (sau conștiința) poate deveni conștientă de ea. Până atunci, suntem fascinați de moriștile experienței noastre mentale. Ne identificăm cu gândurile și sentimentele noastre, în loc să ne dăm seama că ele vin și pleacă, precum norii. Și, asemenea norilor, sunt efemere, având puțină substanță.

Prin transcenderea identificării cu mintea (moriștile noastre), începem să ne întrezărim identitatea reală, ca pură conștiință. Iar pe măsură ce în conștiență apare puritatea conștiinței noastre înnăscute, începem să ne trezim din visul acestei lumi. Începem să înțelegem că suntem și am fost mereu veșnic liberi. Este pur și simplu o chestiune de a ne trezi din învârtirea obsesivă a minții noastre.

Întrebarea practică devine așadar: cum devenim conștienți de identitatea noastră mai vastă? O cale de autorealizare a fost creată de taoiștii din China antică. Asemenea alchimiștilor din alte culturi, ei au descoperit circuitele interioare ale conștiinței și relația lor cu mintea.Pentru a înțelege alchimia taoistă, e necesar să ajungem să înțelegem o forță subtilă, numită chi. Din misterul vast al lui Tao, ce creează toate lumile dar e neatins de ele, vine un flux nesfârșit din această forță vitală (chi).

Există multe tipuri de chi. De pildă, există o forță vitală ce se revarsă din quasari și stele, deși calitatea ei diferă foarte mult de chi-ul produs de un râu. Majoritatea oamenilor, când se gândesc la chi, se gândesc de obicei la forța vitală subtilă din aer. Acest tip de chi este mai concentrat în zonele naturale, departe de marile orașe. Această forță vitală e mai puternică în zone întinse unde cresc copaci, lângă lacuri, fluvii și râuri, precum și în apropierea întinderilor mari de apă precum oceanele. Unii au speculat că acest tip de chi are legătură cu ionii negativi, și există dovezi că așa este. Există însă și alte tipuri de chi – mai subtile, mai rafinate, iar ele reprezintă una din prioritățile alchimiei taoiste avansate.

În mod tradițional, înțelepții taoiști îți petrec o mare parte din timp în natură, ca pustnici. În perioadele ulterioare, grupuri de bărbați sau femei au format comunități, în scopul de a-și urma căutarea alchimică împreună cu alții. Dar mai întotdeauna, aceste locuințe taoiste se aflau departe de marile orașe. De obicei erau amplasate în locuri unde chi-ul era deosebit de puternic, adesea în zone indicate ca fiind puncte ale dragonului.

Punctele dragonului sunt locuri de convergență, unde o formă de chi întâlnește o alta. Ele sunt întâlnite, într-un mod foarte spectaculos, în lanțurile muntoase. Atunci când se întâlnesc două creste, există adesea o șa sau niște chei ce coboară pe versanții munților. Atunci când chi-ul celest (chi-ul generat în cer) curge în jos, întâlnește chi-ul terestru al muntelui, în punctul dintre creste. Acesta se numește punctul dragonului.

Acolo unde converg două râuri sau fluvii, există o creștere perceptibilă a chi-ului, iar acest loc este și el numit punct al dragonului. Înțelepții taoiști au căutat aceste locuri și și-au amplasat locuințele în punctul dragonului sau în apropierea lui. Acest fapt le-a ușurat lucrarea alchimică, întrucât exista o abundență de chi accesibil, pe care îl puteau folosi în practicile lor.

Gândul, timpul și respirația

La fel ca în cazul altor forme de alchimie interioară, practicantul taoist trebuie să-și antreneze mintea să intre în stări de liniște prelungite. Liniștirea minții este esențială, întrucât Tao poate fi perceput doar în liniște mentală, iar multe din transformările alchimice din alchimia taoistă reclamă și ele o minte tăcută.

Există multe categorii de practici ale liniștii. Unele din ele implică mișcarea, cum ar fi tai chi, iar altele implică meditația în poziție șezând, precum Poarta celestă, despre care voi vorbi imediat.

În aceste practici ale liniștii, mintea este în final condusă la o stare de calm profundă. În practica propriu-zisă, în special la început, e posibil să existe un iureș de activitate mentală. Gândurile vin și pleacă, uneori în torent, alteori în număr redus. În cele din urmă, practicantul remarcă că viteza gândurilor pare să se reducă. Pare să fie mai mult spațiu între gânduri, iar la un moment dat ele se opresc de tot, chiar dacă pentru scurt timp.

Practicantul mai observă că în timpul acestor stări respirația se modifică. Respirația tinde să se liniștească, atunci când gândurile se domolesc. Iar atunci când nu mai există gânduri, adesea nu mai există nici respirație sau ea e foarte superficială. Acest lucru este important din câteva motive.

Din punct de vedere neurologic, am putea spune că el se întâmplă pentru că undele cerebrale ale practicantului sunt în stările mai joase, de alfa și/sau theta, în care respirația se încetinește în mod natural. Cercetările întreprinse asupra meditației au observat, apropo, faptul că aceste stări produc și o scădere a tensiunii musculare, a ritmului inimii, tensiunii arteriale și a ritmului respirator, toate acestea fiind foarte benefice, datorită efectelor lor de reducere a stresului. De fapt, studiile au demonstrat că persoanele care practică forme de meditație ce produc aceste efecte, la fel ca în practicile taoiste ale liniștii, sunt în general mai puțin stresate decât cele care nu meditează.

Acum câțiva ani, cam cu o oră înainte de amurg, am decis să fac exercițiul liniștii, cunoscut sub numele de Poarta celestă (numită și Poarta Raiului) într-un parc. Pe măsură ce în jurul meu cobora amurgul, eu încă mai făceam exercițiul și am băgat de seamă că mi s-a oprit respirația. Mai mult de atât, și gândurile au părut să fi contenit. Mintea îmi era clară și la fel de calmă ca suprafața unui lac liniștit. Dar cel mai impresionant lucru pentru mine în acel moment a fost că și timpul părea să se fi oprit, eu fiind suspendat într-o dimensiune atemportală a minții.

Întrucât se întuneca, am hotărât să mă întorc la mașină, iar drumul mi-a luat vreo douăzeci de minute. Am observat că impulsul de a mă întoarce la mașină a venit ca o senzație, de parcă ar fi venit din adâncul corpului meu. Nu a venit ca un gând. Nu am gândit, „acum trebuie să mă întorc la mașină.” Această stare necuvântătoare a minții mi s-a părut în acel moment neobișnuit de amuzantă. În timp ce mergeam în pas de plimbare, am observat că respirația îmi este foarte superficială, deși poteca până la mașină traversa un teren deluros. Acel sentiment atemporal a continuat să fie foarte intens și mi s-a părut că trec dealurile cu puțin efort.În mod ironic, în clipa când mi-am zărit mașina în parcare, mi-am adus aminte de o întâlnire pe care o aveam ceva mai târziu și am inspirat în mod spontan. Respirația a revenit la normal, iar acel sentiment de atemporalitate a dispărut. Eram din nou ferm ancorat în timp.

Există o relație fascinantă între percepția atemporalității și oprirea respirației. În practica meditației taoiste, această oprire a respirației este adesea întâlnită atunci când intri în stările mentale de liniște mai profunde.

Ca psihoterapeut ce lucrează în domeniul psihoneuroimunologiei – sau influența gândurilor și sentimentelor asupra imunității – găsesc că paradoxul timpului este și mai fascinant.

Un studiu efectuat asupra pacienților primiți la o cameră de urgență, din cauza stopului cardiac, a dezvăluit unele informații fascinante despre interacțiunea dintre corp și minte. În timpul refacerii, acestor pacienți le-au fost adresate câteva întrebări despre percepția lor despre timp. Pe baza răspunsurilor lor, cercetătorii au putut prezice cine se va restabili și cine va muri din cauza altui atac de inimă. Pacienții care au răspuns că lasă treburile deoparte, ca să se ocupe de ei, și care au declarat că simt că au timp mai mult decât suficient pentru a face ce aveau de făcut erau mai predispuși să se restabilească și să evite un al doilea atac de inimă. Dar pacienții care au declarat că sunt sub presiunea extraordinară de a face ceea ce rămăsese nefăcut și care simțeau că nu le ajunge timpul, au avut fără excepții o incidență mai mare de a deceda din cauza unui al doilea stop cardiac.

Pentru un înțelept taoist niciunul din aceste rezultate nu ar fi surprinzător. Din perspectiva taoismului, lumea noastră modernă presată de timp este perturbatoare atât pentru sănătate, cât și pentru realizarea spirituală. Avem nevoie să ne aducem cu regularitate mintea presată de timp, înapoi la starea de liniște, altfel vom avea de suferit efectele nocive ale epocii noastre moderne.

 Până în prezent am predat o formă simplă de practică taoistă a liniștii la sute, dacă nu mii de oameni. Toți și-au exprimat aprecierea profundă pentru o metodă de meditație în care se intră foarte repede și ușor. Cei care nu au putut să mediteze niciodată, din cauza gândurilor continui (dialogului interior), apreciază în mod deosebit această metodă, deoarece în această practică gândurile nu sunt un impediment.

 Meditația Poarta celestă

Practicarea meditației Poarta celestă se bazează pe punctele dragonului. Așa cum am menționat mai devreme, punctele dragonului sunt locuri de convergență, în care o formă de chi întâlnește o altă formă.

În corpul uman există câteva puncte ale dragonului. Poarta celestă este doar una din ele și se întâmplă să fie un loc în care chi-ul ceresc (o formă foarte subtilă de chi) curge în corp și întâlnește chi-ul terestru (sau pământean) al corpului. Locul acesta este prin urmare o zonă încărcatăenergetic, iar înțelepții taoiști au descoperit acum mult timp cum să o valorifice.

Stai așezat într-o poziție confortabilă și închide ochii. Dacă vrei, te poți întinde, dar pe unii oameni poziția aceasta îi face să adoarmă. Pentru câtva timp, fii atent doar la respirație. Nu o modifica în niciun fel; doar urmărește-o. Observă ritmul și profunzimea respirației. Apoi, după câtva timp, devino conștient de spațiul aflat la aproape 2,5 centimetri în spatele rădăcinii nasului. Imaginează-ți că acolo există o deschidere de aproximativ 2,5 centimetri pătrați. Aceasta e Poarta celestă. Tot ce faci e să-ți focalizezi atenția pe ea.

Nu te concentra pe ea. Fii doar conștient de ea. Dacă ai gânduri sau fantezii, nu e nicio problemă. Lasă-le să-și vadă voioase de drum. Lasă-ți o parte din atenție să se concentreze pe acea deschidere. Poți să gândești tot ce vrei despre orice vrei, iar exercițiul tot va avea efect, cât timp o parte din atenție îți este pe Poarta celestă (deschiderea).

Continuând să te focalizezi pe poartă, vei observa că în final gândurile încep să se reducă. După un timp, va exista mai mult spațiu între gânduri sau fantezii. Iar în cele din urmă ele se vor opri de tot, chiar dacă doar temporar. În aceste momente e posibil să constați că ți s-a oprit respirația sau că a devenit foarte superficială. Acest lucru e natural, fiind de fapt un indiciu că intri în stările mai profunde de liniște. În aceste stări foarte profunde de calm, în care nu mai există respirație și gânduri, are loc contactul cu Tao.

Practicarea ei aproximativ cinci minute îți va aduce de obicei o senzație clară despre felul în care acest exercițiu modifică starea de conștiență. Începătorilor le ia de obicei câteva minute să se instaleze în stadiile ușoare ale liniștii mentale. Cu timpul, aceste perioade devin însă mai lungi, iar persoana se simte mai încrezătoare să intre în aceste stări profund relaxante ale minții.

Cercetările au demonstrat că practicile liniștii, precum aceasta, sunt foarte eficace în a contracara unele din efectele negative ale stresului. Doar douăzeci de minute o dată sau de două ori pe zi pot produce o diferență extraordinară în starea ta de bine.

Nu te lăsa păcălit de simplitatea acestei meditații. Ea este o practică a liniștii profunde, ce te va conduce în cele din urmă la o experiență directă a lui Tao. Mărește treptat perioadele de liniște, astfel ca să te obișnuiești și să te simți confortabil cu aceste stări profunde de calm.

În taoism, cele mai mari taine erau revelate doar de Tao însuși. Nu poți să găsești în cărți adevărurile mai profunde, deoarece e interzis să scrii despre ele. Prin urmare, meditațiile precum Poarta celestă sunt ca niște chei cosmice. Dacă sunt practicate cu fidelitate, în timp, ele pot deschide ușile percepției interioare.

Dar ca să deschizi încuietoarea trebuie să răsucești cheia. Simplul fapt de a te gândi la ea nu va produce transformare. Dacă vrei să afli singur misterele lui Tao, nu te limita doar la a citi despre ele. Răsucește cheia și pășește pe ușă.