despre Schimbare – eu si Solstitiul

“Pentru a deveni cine suntem, mai întâi trebuie să murim faţă de cine credem că suntem!” –

Tom Kenyon, Intrarea în Negedo

Ştie cineva să definească “schimbarea“? Nu ştiu de ce mi-a venit în minte această întrebare, dar iată că a venit. Ştim că vremurile se schimbă, că noi ne schimbăm, percepem tot mai evident ritmurile naturii, parasimţurile noastre parcă ne vorbesc limbi străine…, ne acomodăm tot mai greu cu noi, cei noi şi cu cât zăpăceala este mai mare folosim tot mai des cuvântul “schimbare”! Totul se împrospătează, se transformă…, vechiul pleacă clipă de clipă, noutatea se aşează ca la ea acasă.

Am sentimentul că schimbarea seamănă tot mai mult cu nişte zori care se încăpăţânează să rămână veşnic în starea lor, fără să lase ziua să se instaleze. Se naşte un flux tot mai vizibil, sau mai simţibil. Pe măsură ce totul capătă sensuri noi, schimbarea iţi pierde capacitatea de a fi definită (mi-a venit să spun definibilă, dar am zis că prea inventez cuvinte noi!), iar eu cred că totuşi trebuie să o facem, pentru că dacă nu o recunoaştem şi nu o validăm, va pleca aşa cum a venit. Are o viteză….

Nu apuc să mă acomodez bine cu ceea ce a venit…, că a şi plecat. Parcă sunt un peron sau un aeroport pe care vin şi plecă trenuri, avioane…, rachete… Dar, în staţii, “navele” mai poposesc puţin, măcar cât să urce sau să coboare pasagerii. Mişcarea poate fi şi qvasi-permanentă, când vrea ea. Uneori am impresia că am prins-o, că pot să o ţin pe loc, că pot dialoga cu ea şi sper că-mi va spune ce mi-a adus sau ce trebuie să fac! Dar… de fapt mă amăgesc singură, pentru că (ce să vezi?) mişcarea este mişcare, nu se opreşte o clipă, nu are astâmpăr.

Cum să facem ca să înţelegem când Schimbarea s-a instalat definitiv şi cum să facem să o prindem atunci când doar cochetează cu noi? Hmmmm.

Cred că de fapt nici măcar nu este vorba despre Schimbare. Mai degrabă este un proces prin care Viaţa vrea să ne trăiască, să ne conducă spre tărâmuri pe care mintea noastră nu are cum să ştie nici măcar că ele există. Totul se întâmplă într-o nanosecundă. A prins o clipă în care ne-am deschis spre Ea şi a profitat de oportunitate pentru a ne cuprinde, ne-a îmbrăţişat şi ne-a invitat la dans. Aşa acţionează Schimbarea, te ia pe nepregătite! Nu te anunţă, ci doar prinde un teren fertil şi se instalează.

Când acceptăm să dansăm cu Viaţa…, chiar după primii paşi, aflăm că doar EA este cea care ştie totul despre Drum, despre destinaţie şi ritm, despre inspiraţie şi expiraţie… despre povestea ce va prinde aripi spre cele mai înalte culmi ale conştiinţei. Când ne abandonăm total în braţele Ei inima se extinde, visează şi creează, totul curge lin şi firesc. În timp ce noi ne mişcăm către o linie spaţio-temporală însoţiţi de Viaţă, în timp ce noutatea se aşează comod alături de Esenţa noastră Divină, mintea – care ne-a fost şi vrea să ne mai fie utilă – se tot întreabă: “Ce face fiinţa asta… ce i s-a întâmplat…? A…, daaaa, s-a schimbat! Hai să aflu şi eu cum, ca să ştiu ce să fac şi cum să o povăţuiesc!”

Până la urmă tind să cred că Uniunea Sacră este cea care mă uneşte doar pe mine cu Viaţa – şi nimic altceva. EU şi VIAŢA devenim un cuplu, un cuplu perfect dar şi miraculos, un ceva ce am pregătit cu minuţiozitate, vieţi la rând, un ceva ce se dezvăluie, treptat, pe sine însuşi şi care nu se lasă definit. Nu vrea să primească nicio etichetă!

În clipa în care am spus “cuplu”, mintea iarăşi a intervenit şi a adus la suprafaţă imaginea tridimensională şi bine explicabilă a unei perechi feminin-masculin. Eu cel întrupat trebuie să înţeleg şi să manifest energia feminină pentru a mă lăsa condus de Viaţă – care, pentru că are sens şi mişcare, pentru că înseamnă acţiune, pot spune că este cea care exprimă energia masculină a Creatorului. Sau… să fie invers? Pentru că este creatoare şi-şi croieşte drum pe căi neştiute şi imprevizibile să reprezinte, oare, energia primordială Feminină??? Cea condusă de Viată în dansul ei să fie oare partea masculină din noi? Cum să existe dans fără intuiţie şi simţire? Parcă-parcă aş opta pentru această din urmă variantă şi cu siguranţă ar fi cea mai corectă dacă m-aş mai lăsa antrenată de paradigmele separării. Adevărul pe care cu toţii începem să-l vedem este că nu există feminin şi masculin în sine. Totul se întrepătrunde şi conlucrează, fiecare se exprimă atunci când are de împlinit o menire…, atunci când are ceva de exprimat, într-un dans în care mişcările sunt când sincrone şi când singulare, întoarcerile sunt când într-un sens şi când în altul…, totul se împleteşte şi curge – lin sau învolburat – surpriza iese din tipar, regula dispare, frumuseţea se exprimă pe ea însăşi într-o infinitate de imagini şi culori. Orchestra rămâne, devine punct central, dar muzica se schimbă, permanent. O mână nevăzută o dirijează astfel încât, într-un mod numai de ea ştiut, să ajungă la fiecare dintre noi doar ceea ce are fiecare nevoie.

Ce prostie!!! Ce aiureală!!! Vrem să definim ne-definitul! Vrem să divizăm indivizibilul! Vrem să vedem nevăzutul şi să auzim cântul sferelor în timp ce mergem cu metroul. Vrem să ne păstrăm în tipare pentru că avem cipul implantat eronat că fără tipare cunoscute ne pierdem în neant!

Schimbare…, feminin-masculin…, dans, Viaţă, Eu… Să fie oare singurele definiţii care au explodat? Oooo.., nu! Toate înţelesurile explodează şi asta este ceea ce generează mişcare, magnetism şi electricitate… Tot ceea ce credeam că ştim arată de fapt ceea ce nu ştim. Întotdeauna este ceva mai mult şi mai mult…, mai altfel!

Sunt convinsă că dacă ne urmăm ghidul interior în curând vom atinge nemărginitul, ne vom scălda în infinit, în eternitate şi abundenţă, vom atinge intangibilul, vom auzi liniştea, vom auzi şoaptele de amor între Părinţii noştri Divini şi le vom urma exemplul. Doar aşa ne vom putea împlini menirea şi vom fecunda Universul, Cosmosul, poate chiar întreaga Creaţie! Esenţa noastră Divină va triumfa.

În acest weekend am avut marea şansă de a mă întâlni cu mine însămi. Mi-era tare dor de mine…! Credeam că merg cu un mic grup de suflete libere să onorăm şi să celebrăm solstiţiu. Noi întotdeauna trebuie să credem ceva. Eu, asta credeam. Când colo… am avut o surpriză de proporţii: am avut şansa de a mă întâlni cu mine. Nu voi încerca să descriu ce înseamnă asta. Este o experienţă personală, diferită pentru fiecare. Nu am spus la nimeni prin ce miracole trec – sau ce miracole trec prin mine. Am împlinit cu iubire şi intenţia de grup – am discutat despre aspectele astrologice ale momentului, am privit triunghiul dintre, Jupiter, Venus şi Lună, am văzut soarele cum răsare în ziua solstiţiului, am meditat – am vorbit şi m-am plimbat…, am făcut o grămadă de lucruri interioare şi exterioare care mi-au făcut o mareeeee plăcere, dar, “pe ascuns”, în tăcere, m-am întâlnit cu mine. A fost feeric, minunat…. Acolo, la Şcoala lui “Eu SUNT” se găsesc adevăratele comori.

Lada mea de zestre, ca şi a ta, este mult prea vastă ca să o pot aduce la Lumină pe nerăsuflate. De acum, chiar cred că timpul trece în favoarea mea, deşi, dacă ai curiozitatea să te uiţi în buletin, nu ai spune nicicum asta! Dar, ce să facem? Trăim timpurile paradigmelor răsucite. Cum ajungi să ştii ceva, cum imediat va trebui sa vezi din direcţie opusă şi să te bucuri de bizareria paradoxului. Când priveşti marele tablou al Vieţii, intri într-un spaţiu al conştiinţei în care eşti conştient că totul este conştiinţă. Noi nu suntem altceva decât conştiinţa însăşi. Te poţi identifica temporar cu corpul tău sau cu expresia ta lumească, dar la un nivel profund, fundamental ştii că totul este un joc.

“Când atingi starea în care te identifici cu continuumul conştiinţei pure nu mai eşti ataşat de nimic. Viaţa vine şi trece. Ai zile bune şi zile proaste… Totul vine şi pleacă!” (Tom Kenyon).

Mai aveţi chef de a defini ceva?

Pe curând.