Tainele subconştientului (3)

 Începutul călătoriei

Drumul căutărilor noaste trebuie să înceapă de undeva, aşa că vă propun să plecăm de la observaţia că marile religii, tradiţii şi curente spirituale ne-au sărăcit profund prin faptul că ne-au făcut să credem că nu există nici un loc şi pentru întuneric şi au pus semnul de egalitate intre întuneric şi malefic – ca să nu mai spun că de fapt nici nu există ceva malefic în sine, că acest cuvânt, malefic, este tot o percepţie a unei realităţi pe care fiecare o etichetează în felul său. Cu alte cuvinte, ne-au îndemnat să reprimăm, să ascundem adânc tot ceea ce nu se potrivea cu viziunea lor, cu perspectiva din care ele observau (judecau) viaţa.

În timp, a fost creat un sistem prin care propovăduim iertarea prin neiertare (din perspectiva păcatului şi a pedepsei), prin care se stabileşte ce trebuie să facem şi nu cum să fiinţăm. Ne-am trezit în faţa unui noian de norme în care avem nevoie de un intermediar între noi şi Dumnezeu şi care a creat un şir nesfârşit de ceva-uri care să ne convingă că nu merităm, că suntem victime ale neputinţei de a ne crea propriul destin. Am ajuns să ne temem de întuneric, uitând că el este, de fapt, sursa luminii şi am creat umbră acolo unde ea nu poate să existe. În lumea interioară, umbra nu se poate proiecta, pentru că nu există lumină solară, iar Lumina Divină din lumea interioară nu face umbră, e doar Lumină! Întrebarea firească ce se naşte acum este cum definim întunericul şi ce este lumina – ca noţiuni fundamentale – şi mai ales ce este umbra şi care este tărâmul în care ea poate fi/exista. Dacă în lumea exterioară lumina, umbra şi întunericul sunt studiate de ştiinţele exacte, în lumea interioară, spirituală, nonfizică, aceste noţiuni nu pot fi transpuse şi înţelese decât dacă schimbăm perspectiva de abordare cu una potrivită cu acest nivel de existenţă. Trecem cu acest prilej în tărâmul metaforei şi al simbolurilor, al acelor lucruri care pot fi explicate doar dacă le dăm un nou sens cuvintelor, dacă redefinim noţiunile.

Fiecare dimensiune are legile ei proprii. Astfel, de exemplu, corpul nostru fizic (soma), care trăieşte în realitatea fizică, se supune legii gravitaţiei, pe când celelalte două corpuri nonfizice – cel psihosomatic şi cel mentalsomatic – nu se supun acestei legi. În dimensiunea nonfizică, întunericul este diferit de cel din lumea fizică; aici are şi el lumina lui, un anumit fel de luminozitate. Întunericul de care ne ocupăm noi în acest material este de fapt locul, tărâmul nonfizic în care se află ceea ce numim umbra noastră, aşa cum a fost ea definită de către Carl Jung. El spune că umbra este formată din totalitatea acelor părţi din noi pe care nu le putem accepta (din diferite motive), adică tot ceea ce nu ne place la noi. Orice exemplu în această privinţă este de prisos, pentru că motivaţia şi imaginaţia fiecăruia dintre noi care aruncă veşnic la gunoi şi ascunde în permanenţă câte ceva este nelimitată şi într-o schimbare permanentă. Totul depinde de context: de epocă, de societatea sau familia în care am crescut, de profesie, de anotimp sau de zona în care locuim, de vremea de afară…. de orice. Ceea ce reprezintă un aspect de umbră pentru unii, nu este o problemă pentru alţii. Fiecare îşi construieşte/creează realitatea în funcţie de percepţiile şi  nevoile sale.

Spun din nou: umbra nu reprezintă altceva decât acele părţi din noi pe care nu le putem accepta. Nu ştim cum să le tratăm. De obicei, ea a apărut când eram mai tineri, pentru că au fost lucruri cu care nu am ştiut ce să facem. Poate că acum, ca adulţi, avem resursele necesare pentru a ne ocupa de ele. Doar că acea parte din noi pe care încercăm să o redescoperim nu ştie că acum avem acele resurse care să ne ajute să ne recunoaştem umbra şi să o integrăm . De aceea, ea se ascunde tot mai bine şi nu se lasă dezvăluită. Vom avea nevoie de activarea multor abilităţi pentru a avea succes în această lucrare. Nu este uşor, dar nici imposibil. Trebuie să avem încredere în noi dacă ştim că asta este calea spre Esenţa noastră Divină.

Umbra, aşa cum o definim noi aici, nu este o construcţie mentală. Vreau să înţelegeţi că ea este un fenomen neuro-fizio-bio-chimic. Agitarea umbrei, adică a lucra cu umbra – şi asta ne propunem prin această lucrare – nu e ceva minor. Pe măsură ce lucrăm şi schimbăm, în timp ce conştientizăm şi alchimizăm, corpul îşi schimbă biochimia. Când apare umbra, fiziologia voastră, compoziţia sângelui, celulele producătoare de hormoni de stres se schimbă. Totul se schimbă.

În timp ce lucrăm pentru identificarea părţilor din noi care stau ascunse undeva, în adâncuri, pe măsură ce le descoperim, ele vor deveni tot mai vocale şi vor spune ceva de genul: „Vreau să te omor, să te ucid! Cum îndrăzneşti să spui că te încurc şi că nu te las să-ţi trăieşti viaţa?” Însă altă parte e de altă părere şi spune: „Sunt o lumină albă care pluteşte! Trebuie să mă iubeşti, nu să mă elimini din viaţa ta, eu sunt cea care te duce acolo unde vrei să ajungi!” Asta e dihotomia. De multe ori, aceste părţi ne şi conving de “adevărul” lor sau ne dau impresia că sunt de acord cu noi, doar-doar le lăsăm mai departe să ne locuiască spaţiul interior, pregătite să apară atunci când le creăm condiţii. Munca asta seamănă cu săpăturile arheologice. Avem nevoie de răbdare, de multă înţelepciune şi cunoaştere pentru a le include (nu exclude) în fiinţa noastră.

Schimbările de la nivel emoţional modifică total până şi fiziologia corpului. Umbra, adică acele părţi din noi pe care nu suntem dispuşi să le acceptăm, creează în mod inevitabil un stres biochimic. În general, umbra stă în amorţire, dar, când ceva o activează, creează un răspuns neuro-fiziologic. Vreau să înţelegeţi că munca noastră nu este una mentală, ci implică tot corpul, întregul biosistem. Am precizat încă de la început că, pe parcursul trecerii prin ceea ce acest material vă aduce în conştienţă, atenţia noastră trebuie să fie permanent îndreptată spre corpul fizic. Doar el este apt şi direct îndreptăţit să ne spună adevărul, să implementeze cunoaşterea şi să ne valideze experienţele.

Pentru că am pierdut contactul cu corpul nostru şi am început să lăsăm paradigmele sociale şi culturale (de exemplu) să ne îndepărteze de ceea ce îşi doreşte sufletul şi simte corpul, ne-am pus pe construit magistrale pe care trimitem energiile perturbatoare către un loc sigur: subconştientul. De exemplu, când ştim clar şi am vrea să refuzăm cu adevărat ceva, dar, din diferite motive bine formulate şi temeinic argumentate, suntem puşi în situaţia de a ceda şi a accepta, în acel moment, vrem nu vrem, apare în mod automat stresul. Este un mecanism sigur prin care creăm o definiţie ce acţionează ca o lege interioară ce îşi produce efectele în mod automat. Ea va trimite spre “beci” tot apare nou şi se încadrează în descrierea stabilită anterior.

Să luăm ca exemplu mitologia legată de familie. Indiferent cum ne simţim, avem foarte activ verbul trebuie, atunci când este vorba despre familie. Am citit undeva că o terapeută specializată în terapia de familie a spus că „nu există familie, ci doar străini care trăiesc vieţi paralele”, dar şi că există un adevărat cod de legi despre cum ar trebui să fie o familie. Tom Kenyon spune că sărbătorile, de exemplu, devin de cele mai multe ori şi în multe cazuri „Sărbă-iaduri”. Ştim foarte clar dinainte că nu avem nimic în comun cu anumite persoane – chiar dacă fac parte din familie – şi totuşi, ni se pare etic şi firesc să “răbdăm” orice şi să ne facem că totul este în regulă; jucăm un rol toxic, care ne încarcă pentru multă vreme. Întrebarea care apare devine legitimă: ce efect poate avea o asemenea atitudine? Şi, drept urmare, ne formăm atitudini şi reacţii similare şi în ceea ce priveşte serviciul, comunitatea în care trăim, situaţiile sau evenimentele cu care ne întâlnim în viaţa de zi cu zi. Dacă într-o împrejurare ne-am descurcat, de ce nu ne-am descurca şi în altele la fel?

Iată cum creăm pe nesimţite paradigme de gândire care, în mod automat, trimit aspecte pe care nu le acceptăm în câmpul minat al subconştientului. Ca o consecinţă, sesizând conflictul interior care apare în asemenea situaţii, încetul cu încetul ajung să cred despre mine că nu sunt în stare să…, că nu sunt bun pentru…, că nu sunt capabil de… şi aşa apar subpersonalităţile: cel ce are grijă de familie sau se sacrifică pentru ea, lucrătorul perfect, cel ce ştie să drămuiască banii ca să facă faţă…, cel care are abilitatea de se îmbrăca într-un anume fel (deşi nu îi este deloc comod… dar ce contează?), etc. Nici nu ne gândim cât de multe aspecte ale adevăratului Eu Sunt nu lăsăm să se exprime pentru că „aşa se cuvine” – sau mai exact, aşa am stabilit şi am acceptat că se cuvine.

Este un moment bun pentru a aduce mai multe clarificări despre ceea ce reprezintă „partea cu care vom lucra” – acea umbră sau parte neacceptată din noi. Nu e greu să observăm că fiecare dintre noi este o menajerie ambulantă, că adunăm o multitudine de personalităţi cărora le permitem să se exprime – sau chiar să preia controlul în anumite împrejurări.

Ştiinţele esoterice şi marii cercetători ne spun că suntem o individualitate – acesta este un semn de sănătate mentală – dar oare asta e realitatea pe care o trăim acum sau una la care nădăjduim să ajungem? Dacă mergem mai în profunzime, descoperim că mai avem încă multe subpersonalităţi. Fiecare dintre ele are – sau joacă – rolul său în desfăşurarea vieţii şi de aceea ne poate fi atât un aliat, cât şi un duşman (depinde din ce dimensiune sau perspectivă le privim). În drumul nostru spre integrarea Esenţei noastre Divine, fiecare parte din noi trebuie să ne fie un aliat, să participe conştient la evoluţia noastră. Nu putem rezolva nimic nici prin reprimare sau neacceptare, nici prin lupta cu egoul sau cu acel ceva ce ne tot sâcâie la infinit.

Iată cât de frumos şi cu cât umor explică Tom Kenyon acest aspect al existenţei noastre: “Adevărul e că dacă m-aş duce singur la restaurant, în momentul în care chelnerul m-ar întreba câte persoane vor fi la masă, aş răspunde cel puţin 20, dintre care 5 sunt carnivori şi 2 sunt alcoolici. Nu sunt activi niciodată, pentru că i-am închis în aceeaşi cutie cu tatăl meu… dar asta e o altă poveste. Unul care doreşte să se hrănească cu aer, dar a eşuat lamentabil… Trei sunt fructarieni, dar când mănânc doar fructe, îmi creşte nivelul glicemiei şi nu pot funcţiona… şi tot aşa, până la cel puţin 20.!” Avem tot felul de părţi. La asta se referă psihologia când vorbeşte despre subpersonalităţi.

E important să facem pace cu aceste subpersonalităţi şi să conştientizăm că ele sunt intrinsec legate de aspectele noastre de umbră. Lucrurile cu care nu vrem să avem de-a face le ascundem în lumea de jos, în subconştient, în aşa zisul întuneric fiinţial. Nu le vedem, nu ne gândim la ele, suntem bucuroşi că le-am ascuns şi credem că am scăpat de prezenţa lor. Multe dintre şcolile spirituale ne fac să credem că suntem zen, că totul este perfect în viaţa noastră şi că cineva care este pe un drum de creştere spirituală nu are voie să fie furios, supărat sau dezamăgit, că nu are dreptul de se conecta cu energiile negative, joase sau cum s-or mai numi ele. Această falsă realitate creată artificial creşte consistenţa umbrei şi ne îndepărtează de adevărata noastră esenţă, ne alterează experienţele.

Trăind în dualitate, întotdeauna avem minimum două opţiuni: fie dezvoltăm comportamente compulsiv-obsesive şi ne angajăm în luptă cu toate aceste elemente ale umbrei (luptă pe care niciodată nu o vom câştiga), fie le privim şi ca pe o „glumă cosmică” – pentru că orice s-ar petrece în viaţa noastră şi oricât de zguduiţi am fi, tot există un loc de unde totul pare amuzant şi de unde, privind, poţi râde.

Şi, chiar dacă şi cei “de sus” se amuză atunci când văd că iar ne-am identificat cu rolul…, tot vin în sprijinul nostru şi ne arată drumul spre noi înşine. Atunci când lucrăm cu aspecte profunde ale umbrei, ghizii, helperii şi îndrumătorii din lumile spirituale vin să ne vorbească…şi aşa apar sincronicităţile, acele “coincidenţe”care ne confirmă profunzimea la care am ajuns în explorarea noastră. Carl Jung, cred, a fost primul care a definit sincronicităţile. El a spus că atunci când ceva se petrece profund în psihic, se reflectă în mediul exterior şi apare imediat sincronicitatea.

Încă un indiciu care ne vorbeşte despre cât de profundă este această muncă îl reprezintă visele. Oamenii de ştiinţă au cercetat visele şi au ajuns la concluzia că 85% dintre ele sunt gunoaie: ne eliberează de stres, creierul aruncă „gunoiul” şi se reformatează pentru a crea memoria pe termen lung. Doar 10-15% dintre vise pot fi importante şi pot fi indicatori foarte puternici. Este un bun motiv pentru a avea un jurnal de vise în timp ce ne pregătim pentru această muncă. Visele ne spun cât gunoi am aruncat peste bord şi câte vindecări profunde am reuşit să realizăm.

Dar nu numai sincronicităţile şi visele sunt cele care ne vorbesc despre nivelul la care am pătruns în lumile interioare pentru a ne elibera părţile reprimate din noi. Feedback-ul este foarte complex: gânduri, sentimente, amintiri… Pur si simplu te trezeşti că faci lucruri la care înainte nu te-ai fi gândit, că-ţi aminteşti ceva ce nici nu-ţi vine să crezi că este posibil să fi uitat sau că persoanele pe care le întâlneşti foarte des în viaţa ta (din cercul de prieteni sau colegi, din familie…) îţi oglindesc într-un mod anume aspecte neaşteptate, atipice pentru comportamentul lor obişnuit. Universul ne vorbeşte permanent, depinde doar de atenţia şi prezenţa noastră dacă îl ascultăm sau nu. Modalităţile prin care reacţionează faţă de schimbările pe care le producem în interiorul nostru sunt deosebit de complexe şi subtile.

Important!

Ca să declanşăm acest proces de recuperare a puterii pierdute şi de integrare tot mai profundă a Esenţei noastre Divine avem de făcut câteva lucruri extrem de simple şi naturale. Nimic complicat. Avem nevoie doar de câteva elemente care să stabilească cadrul general în care să aşezăm o asemenea preocupare:

• În primul rând trebuie să înţelegem natura şi importanţa acestei munci şi sincer să ne dorim să o facem.

• De la oameni de ştiinţă, cercetători în domeniul psihologiei şi a conştiinţei, autori ai unor lucrări fundamentale, de la liberi cătători ai Adevărului Divin sau oameni care studiază legile ce guvernează Sistemul Vieţii pe Pământ, până la oameni simpli a căror intuiţie se deschide spre aspectele complexe ale vieţii… cu toţii se îndreaptă spre o singură metodă de a scăpa din lanţurile limitărilor pe care singuri ni le-am creat: AUTOCHESTIONAREA. Asta înseamnă să ne întoarcem privirea spre noi înşine, cu onestitate şi deplină sinceritate. De aici şi până la eliberare drumul devine neted iar Viaţa ne scoate în cale toate instrumentele de care avem nevoie pentru a o face.

• O condiţie elementară pentru împlinirea oricărei căutări interioare este prezenţa – a fi total prezent în propria noastră Viaţă. Asta poate fi greu la început, dar dacă avem determinare, dacă înţelegem că altfel nu se poate, o putem înfăptui. Suntem obişnuiţi să reacţionăm şi nu să acţionăm. Despre asta o să vorbim mai târziu.

• Cu alte cuvinte, tot ceea ce avem de făcut este să observăm, să devenim observator obiectiv a propriilor noastre reacţii interioare la evenimentele şi poveştile pe care Viaţa ni le scoate în faţă pentru a fi trăite. Este vorba despre a deveni conştienţi de gândurile, emoţiile, sentimentele, percepţiile noastre asupra realităţii pe care o trăim, fără judecată sau etichetare. Ăsta este un lucru important. Mintea noastră umană este are rolul de a organiza informaţiile în funcţie de reacţiile noastre la mediul exterior, de experienţele prin care am trecut şi de etichetele pe care le-am pus trăirilor noastre. Aici este zona schimbării, aici este locul shift-ului pe care-l aşteptăm.

•  A fi observator nu înseamnă a căuta obsesiv-compulsiv prin holo-istoria noastră elemente şi aspecte, crâmpeie din viaţă care credem că sunt rele, negative…, ne-au adus nefericirea, ne-au deviat fluxul vieţii, etc.,  şi acum am hotărât să le descoperim şi să le schimbăm. Pentru reinterpretarea fluxului vieţii avem nevoie de o altă perspectivă, de noi nivele de cunoaştere, de vibraţii mai înalte, de o altă viziune. Ştim bine că nu putem rezolva nicio problemă de la nivelul la care a fost creată. Dacă acceptăm că întreaga noastră istorie s-a desfăşurat sub influenţa legilor Newtoniene, este evident că nu putem schimba nimic. Ca să producem schimbarea trebuie să ne situăm pe nivelul legilor ce izvorăsc din fizica/mecanica cuantică, avem nevoie de vibraţii şi înţelegeri superioare, mai înalte.

• Aici intervine un element lămuritor, care ne ajută să ne definim atitudinea potrivită. Conform teoriei lui Bell nu există observator obiectiv. Asta s-a constatat încă de la primele experimente cu lumina. Deşi sună foarte bizar, s-a constatat că lumina se comporta în funcţie de dorinţa oamenilor de ştiinţă/a privitorului – dacă acesta dorea să o observe sub formă de particulă, atunci aşa apărea; dacă dorea să o cerceteze ca undă, aşa apărea. Cumva, persoana care observă schimbă experimentul cuantic. Gândurile noastre se supun legilor mecanicii cuantice. Corpurile se supun legilor newtoniene deoarece suntem legaţi de gravitaţie. Ne aflăm pe „fundul butoiului gravitaţional”. “Când voi încheia această viaţă o să-i spun câteva agentului de turism. Citiţi întotdeauna ceea ce scrie cu litere mici! Eu credeam că merg la o petrecere planetară nu pe o planetă primitivă! Ambele cuvinte încep cu litera „p”. Trebuia să întreb ce înseamnă „fundul butoiului gravitaţional” – Tom Kenyon.

Indiferent de ce apare doar fiţi conştienţi de acel lucru fără să-l judecaţi. Ştiu că e uşor de spus şi greu de făcut dar pur şi simplu observaţi-l. În timp ce observăm aspectele a ceea ce am definit ca fiind materialul umbrei, se aplică legea lui Bell – interacţionăm cu câmpul cuantic al acelor amintiri sau tipare neacceptate, iar ele se vor schimba calitativ doar prin faptul că le observăm, că suntem martori ai existenţei lor, că în sfârşit le acceptăm aşa cum sunt. Este nevoie doar de atât.

De cele mai multe ori când apare ceva ce nu ne place în mod automat îl măturăm sub covor sau îl punem în dulap – îl ascundem de noi. Acel “ceva” poate fi chemat la suprafaţă, poate fi invitat să iasă la lumină ca să-l observăm fără să vrem să-l schimbăm. Asta e tot. E o tehnică frumoasă: fără mantre sau protocoale complicate de urmat, fără practici sofisticate.

Dacă îi spunem cuiva că vrem să-l schimbăm este ca şi cum i-am nega experienţele, i-am spune direct că nu e bun de nimic (sau că este nepotrivit acolo unde este) şi tot ceea ce am reuşi să facem este să-l determinăm să se revolte, să-şi declanşeze un întreg arsenal de sisteme de apărare. Oricât i-am explica nu va înţelege ce înseamnă schimbarea şi care sunt efectele ei şi ca atare tot ceea ce am reuşi este să-l înfricoşăm. Dacă însă acea persoană s-a săturat şi-şi doreşte schimbarea, va fi ghidată cu răbdare, prin tatonare şi testare, spre ceea ce ea vrea să trăiască. Acelaţi lucru se petrece şi cu subpersonalităţile noastre.

Totul devine simplu şi natural dacă pur şi simplu suntem conştienţi de corpul nostru şi de ce se petrece cu/în interiorul nostru, dacă doar observăm ceea ce vedem, auzim, mirosim sau simţim la nivel perceptual. Doar constatăm şi acceptăm, suntem conştienţi/ştim că există şi ca atare includem nu excludem. Asta e tot. E posibil să apară gânduri, amintiri, tipare energetice pe care nu le recunoaştem, pentru că le-am ascuns şi le-am îngheţat/pietrificat ca să nu ne mai deranjeze prin prezenţa lor – deci le-am exclus, le-am gonit din experienţa şi existenţa noastră. Facem asta cu credinţa că ne apărăm, ne protejăm de ceea ce nu ne place la noi, că amintirile care ne-au traumatizat, care ne-au rănit şi ne-au produs suferinţă pot fi eliminate. Nu trebuie să ne judecăm pentru asta. Aşa s-a întâmplat, atât am ştiut să facem.

Acum avem alt suport de la energiile cosmice, am atins un alt nivel evolutiv şi toate astea ne încurcă, ne ţin pe loc, nu ne lasă să ne continuăm treaba, dar de data asta ştim cum să abordăm diferit această temă.

Pe curând.

Va urma