“Intrarea in Nigredo”

Am intitulat acest capitolul “Intrarea in Nigredo”, după numele pe care l-a dat Tom Kenyon în munca lui cu umbra în cadrul unui workshop – înregistrat pe CD-uri şi oferit publicului prin site-ul său şi pe care îl găsiţi aici: http://tomkenyon.com/store/entering-the-nigredo

Nigredo înseamnă subconştient, întuneric, tenebrele închisorilor interioare. Nu mai putem crea închisori noi, în care să ascundem ceea ce nu ne place la noi. A venit vremea să scoatem la suprafaţă adevărul. Pentru a face asta avem nevoie de inteligenţă, de înţelegerea proceselor prin care am creat aceste spaţii, avem nevoie de determinare, claritate şi mai ales motivare. (Să vă spun o mică poveste. O adolescentă s-a decis singură să participe la o şedinţă de foto-sacro-terapie. Într-un anumit moment al şedinţei, terapeuta a întrebat-o ce vede. Ea a răspuns că vede un zid de care nu poate trece. Şi ce crezi că te-ar putea ajuta să treci de acest zid – este întrebată. Iar ea răspunde: să dau cu motivaţie în el. Frumos, nu?)

Din lungul drum pe care l-am făcut până în acum am înţeles că a vrea să fim altcineva decât cel/cea care suntem este total neproductiv şi că asta aduce forme tot mai perfide şi complexe de nefericire. Fantomele flămânde pe care le ascundem nu se satură niciodată, orice am face. Avem nevoie de luciditate şi o bună cunoaştere a Sistemului de Viaţă din această dimensiune pentru a găsi direcţia spre o dimensiune superioară a conştiinţei. Recuperarea elementelor de luciditate pe care le-am avut înainte de naştere este ceva ce putem face dacă ne propunem – se află în ADN-ul nostru. Tot astfel, putem să reciclăm şi tot ceea ce înseamnă “depozitul de deşeuri”, adică mâlul pietrificat ce nu lasă nufărul să înflorească.

Este timpul să înlăturăm orice formă de auto-sabotaj, adică să ne comportăm ca un submarin nuclear care lansează mici bombe în apă pentru a scutura lucrurile. Când lucrurile se mişcă devin mai uşor de transformat. Cea care face ca lucrurile să se mişte este energia purtată de intenţia noastră. Alegem energia cu care lucrăm, ne formulăm cu claritate intenţia, ne focalizăm atenţia într-o direcţie potrivită şi totul va decurge potrivit planului. Telecomanda este la noi, doar că trebuie să învăţăm să o folosim şi să înţelegem contextul.

Ca să mărim tabloul în care ne desfăşurăm această experienţă vindecătoare, eliberatoare, trebuie să trecem pe un tărâm transpersonal. Folosim termenul de transpersonal pentru că spiritual a devenit un cuvânt inexpresiv, demonetizat. Transpersonal e ceva care se află dincolo de realitatea noastră personală tridimensională.

Analizând lucrările acelor psihologi care se ocupă de cercetarea conştiinţei prin regresie, constatăm că ei au ajuns la concluzia că aproximativ 85% din experienţele pe care le-au avut pacienţii cu călătoriile în vieţile trecute sunt de fapt metafore ale unor evenimente din copilărie. În perioada copilăriei se întâmplă foarte multe lucruri care ne marchează şi ne definesc viaţa de adult.

Uneori e greu să faci diferenţa, mai ales dacă ai convingerea că ai trăit o copilărie fericită, că ai avut parte de o familie perfectă. În acest caz nu cauţi cu sinceritate tiparul care vine din copilărie şi dai vina pe vieţile trecute – ce altceva ai mai putea face? Copiii prelucrează informaţiile într-un mod absolut bizar, la care ca matur nu te-ai gândi. De exemplu, fetiţa mea era convinsă că eu nu am vrut-o pentru că pe ea a adus-o barza, iar pe barză a rugat-o să-i dăruiască o surioară fratele ei mai mare. Dacă nu era un incident în care eu să aflu ce se ascunde în mintea copilului, creştea cu sindromul neiubirii, cu convingerea că ea este nedorită şi s-ar fi cuibărit în subconştientul ei ideea ca nu are părinţi. Ajunsă la maturitate, nu ar fi recunoscut acest tipar, pentru că nu avea cum, nu era real. Într-o asemenea situaţie, o altă idee decât că a fost orfană de mică într-o viaţă anterioară nu pare să fi fost plauzibilă.

Sistemul nostru nervos are abilităţi înnăscute. Una dintre ele este disocierea iar alta este negarea. Ambele sunt folositoare în anume situaţii, doar că trebuie folosite cu cumpătare şi cu mare atenţie. Uneori, mai ales când eşti stresat, disocierea e bună dar când abuzezi nu te mai poţi adapta şi nu mai poţi face faţă.

Personalitatea noastră nu ştie ce să facă într-o multitudine de situaţii – chiar dacă partea transpersonală, esenţa noastră divină ştie – şi îşi creează untunelul de realitate potrivit cu ceea ce ştie, iar în acest tunel rulează definiţii care-i menţin identitatea limitată.

Orice tradiţii spirituale am studia, ajungem la concluzia firească că toate sunt blocate în sisteme de gândire limitative şi de cele mai multe ori chiar contradictorii. Starea care merită a fi îmbrăţişată este cea a conştiinţei pure, fără dogme şi tradiţii; doar conştiinţa pură. Asta înseamnă să pătrunzi în lumile interioare – acolo să cauţi răspunsuri şi să-ţi urmezi doar calea inimii tale, a sufletului tău celest – şi să abordezi lumea exterioară doar ca o reflectare a celei interioare, fără să te mai identifici cu drama şi cu povestea în care joci doar un rol.

Referitor la umbră şi la orice am ascuns în tenebrele subconştientului, oricât de grea ar părea o situaţie, orice am găsi acolo se poate schimba. E nevoie doar de o mică mişcare care, cu siguranţă, va genera o cascadă imensă de transformări, ce decurg unele din altele, se rostogolesc şi se eliberează. Este precum un castel de nisip sau un joc de domino: dacă dai la o parte o piesă, tot ceea ce se sprijină pe ea se prăvăleşte, se transformă, se schimbă. O mişcare foarte mică generează uragane în serie!

De exemplu, dacă am creat o realitate a vieţii în care păcatul a fost definiţia fundamentală şi la un moment dat ne-am dat seama – am înţeles, am realizat – că viaţa nu este decât o succesiune de experienţe, cu alte cuvinte dacă scoatem din sistem ideea de păcat, tot ce am făcut din această limitare va fi în mod natural şi automat curăţat din sistem, pentru că nu mai are ce energie să le susţină. Definiţiile interioare susţin energetic orice creaţie ce decurge din ele.

În această muncă totul se schimbă rapid. Cu fiecare “AHA” se petrec minuni. Vă amintesc de sfatul Mariei Magdalena: să fim compasivi cu noi, dar nu indulgenţi. Asta înseamnă în acest context că dacă ne judecăm pe noi înşine sau avem sentimentul că am eşuat…., blocăm orice înaintare. Cel mai frumos ar fi să ne spunem nouă înşine ceva de genul: “În funcţie de nivelul meu actual de ne-înţelegere, lucrez cât de onest şi sincer pot. Luna viitoare (în următoarele zile…) s-ar putea să văd lucrurile din altă perspectivă şi să fiu mai direct sau mai eficient” – ne privim cu compasiune. Asta nu înseamnă să fim şi indulgenţi cu noi, să mergem înainte cu idei consolatoare şi să abandonăm căutările. Ţinta noastră permanentă trebuie să fie clarificarea, adevărul.

Există multe metode de lucru în acest domeniu al vindecării, care mai de care mai frumoase şi mai elegante. Universul lucrează în cel mai eficient mod posibil, dar cu efort minim. Dacă adoptăm o metodă complicată, ocolitoare, dacă investim prea multă energie, ne irosim resurse importante si nu obţinem rezultatul scontat. Suntem susţinuţi în această muncă de multe tipuri de energii, de o multitudine de fiinţe de lumină: îngeri, puteri cereşti, arhangheli, maeştrii înălţaţi, ghizi, helperi, fiinţe arhetipale, pleiadienii sau arcturienii, hathorii, prietenii noştri intergalactici…, întregul Univers este alături de noi. Dar nu ne putem închipui că aceste ajutoare divine susţin folosirea energiei într-o manieră risipitoare, fără sens.

Legat de umbră, este important să observăm că s-a descoperit şi ştiinţific că ceea ce mişcă materialul umbrei cel mai rapid şi permite transformării să se petreacă este tocmai misterul acelui terentorturat numit inima umană (vezi cercetările Institutului Heart Math).

Energia inimii este cea care vindecă totul. Restul… sunt detalii. Dar nu putem să nu observăm şi să nu conştientizăm că ceea ce stă în calea curgerii acestei fabuloase energii sunt tocmai traumele emoţionale şi credinţele limitative. Mai corect ar fi să spun invers, să punem pe primul loc credinţele care ne limitează, pentru că traumele se nasc tot din credinţe limitative. Orice suferinţă, cât de mică şi trecătoare ar fi ea, tot dintr-o credinţă nepotrivită se naşte. Pentru că permitem experienţelor să se transforme în traume şi suferinţe, inima devine cel mai torturat spaţiu din fiinţa noastră. De altfel, singuri spunem deseori: “mi s-a rupt sufletul când…”, mă doare sufletul să…” Deci ştim şi ne facem că nu ştim. Şi aşteptările (neîmplinite) sunt tot rodul unei definiţii false, pentru că generează cele mai profunde dezamăgiri. Este clar că “scenarita” este o boală greu de tratat. Deşi 26.000 de ani am experimentat relaţia dintre cauză şi efect, tot nu am înţeles că a proiecta în viitor aşteptări – asupra oamenilor sau asupra desfăşurării unor evenimente – este ceva care creează un conflict interior şi dă naştere la disfuncţii uneori chiar majore. Cum procedăm acum, ca să ne echilibrăm, să schimbăm reţeta?

Dar cum anume am făcut de am populat subconştientul cu creaţii care nu au legătură cu fluxul vieţii? Ce stă la baza acestui fenomen? Ce ascundem în adâncuri?

Esenţa umbrei, adică ceea ce ne face să dăm la o parte, să negăm o multitudine de aspecte ale fiinţei noastre şi să ne disociem de ceea ce am creat – cultura noastră ne antrenează neobosit să facem acest lucru – e legat de vinovăţie, ruşine sau de regrete. Ceva din viaţa noastră ne face să ne simţim vinovaţi, ruşinaţi sau plini de regrete – fie că e vorba de ceva ce am făcut sau nu am făcut. Orice altceva am mai găsi o să constataţi cu uşurinţă că de fapt îşi are rădăcina în una din aceste trei situaţii.

Dar dacă inima noastră este un teren torturat, cum abordăm această vindecare? Cum scoatem la lumină acele părţi din noi reprimate, de care ne-am disociat şi care stau mereu la pândă ca să reapară când nici nu ne aşteptăm? Toate aceste aspecte ne stopează evoluţia pentru că, dacă privim la nivel simbolic, pietrifică rădăcina lotusului cu o mie de petale şi-i sugrumă forţa vieţii, îl lasă fără sevă. Este clar că nu mai putem amâna vindecarea, că nu mai avem timp de aşteptat!

Printre cele mai frumoase, elegante şi eficiente metode este cea în care apelăm la sunetul sacru*, vindecător, în timp de pornim roata auto-chestionării. Folosesc termenul de roată cu gândul că sugerează ideea că această preocupare (pentru auto-chestionare) va fi oarecum permanentă, va rămâne în atenţia noastră pe tot parcursul devenirii noastre, va deveni un mod de a ne trăi viaţa conştient.

(* Despre sunet – sunetul sacru, vindecător – şi acţiunea lui asupra fiinţei umane vă recomand trei articole a lui Tom Kenyon, postate pe site-ul său în limba română,

http://tomkenyon.com/efectele-sunetului-asupra-geniului-vostru-innascut

http://tomkenyon.com/psiho-navigare

http://tomkenyon.com/detoxifierea-psiho-spirituala-ganduri-si-observatii

dar şi studiile privind Cercetarea Acustică a Creierului

http://tomkenyon.com/acoustic-brain-research – pe care sper ca în curând să vi le ofer în limba română, cu sprijinul Anei Nicolai).

Nu putem schimba evenimentele din viaţa voastră şi chiar cred că ar fi absurd să ne dorim asta. Ele fac parte din istoria voastră, ne-au desenat traseul vieţilor, ne-au construit drumul până în acum, ne-au purtat din experienţă în experienţă. Dar ceea ceputem schimba sunt sentimentele pe care le-am avut (şi le mai avem) în legătură cu ele şi putem şterge etichetele pe care, din ignoranţă, din nepricepere, le-am atribuit fiecăruia dintre ele. Aşa am creat dramele cu toate traumele aferente şi acele părţi din noi pe care acum vrem să le restaurăm, să le redăm adevăratul sens şi să le acceptăm darul.

Cred că putem înţelege oricare problemă ar apărea sau orice dificultăţi am întâmpina în procesul în care ne angajăm. Uneori este greu, ne poate speria. Când inima simte că e în regulă, că nu trebuie să mai treacă prin ceva care i-ar trezi durerea ascunsă şi că este iubită, atunci, uneori, se mişcă. Face asta doar când i se permite să NU se mişte. Înţelegeţi? E foarte important. Căutăm o cale prin care să ne mişcăm în zone abandonate şi să transformăm, dar sunt şi părţi din noi care nu vor asta, care se sperie de necunoscut pentru că nu ştiu ce înseamnă altceva decât au trăit până acum. Aşa se întâmplă cu cei mai mulţi dintre noi. Am descoperit că atunci când inimii i se dă voie să simtă ceea ce simte şi este onorată pentru ceea ce simte, probabilitatea pentru schimbare creşte exponenţial. Acesta este motivul pentru care facem acest complex “ritual” de vindecare.

Pe tot acest traseu al restaurării adevărului interior trebuie să adoptăm un comportament care să facă sens cu noi, să curgă natural, firesc, care să nu dea naştere altor situaţii regretabile, să nu ne aducă noi stări prin care să mai creăm din sentimentul de eşec sau de vinovăţie.

Mai trebuie lămurit ceva: nu putem păcăli pe nimeni. Repet pentru a fi foarte clar: nu îi spunem inimii că trebuie să se schimbe, că a venit vremea să facă ceva anume. Trebuie să avem o intenţie sinceră, reală, care să transmită inimii un mesaj de iubire iar subconştientului unul de acceptare. Inima trebuie să înţeleagă că are nevoie de un martor la durerile şi jinduirile sale, de cineva care să fie prezent şi să audă ceea ce ea încearcă să ne povestească. Asta ne va aduce unul dintre cele mai mari miracole.

Este timpul de a găsi o cale prin care să-i vorbim subconştientului cu sinceritate şi onestitate în aşa fel încât subpersonalităţile – care până acum au fost păcălite, reprimate şi au găsit calea de a se ascunde profund în dorinţa lor firească pentru supravieţuire – să poată ieşi la suprafaţă, să se poată manifesta liber, să le îngăduim ca atunci când ne sunt de folos să ne poată deveni aliate şi nu duşmani. În această muncă nu e vorba de nici o păcăleală. Nimeni nu forţează pe nimeni ca să se mişte sau să se schimbe. Schimbarea va interveni ca o consecinţă. Totul se va petrece la timpul potrivit. Noi doar introducem resursele energetice pe care biosistemul le poate folosi.

Acceptarea înseamnă onorare, cooperare, respect, recunoştinţă. Asemenea nouă, orice parte din noi are nevoie de acelaşi lucru – de iubire – îşi doreşte acelaşi lucru – evoluţia – şi visează acelaşi vis – o viaţă mai frumoasă, libertate!

Aşadar, atunci când suntem pregătiţi, începem incursiunea în lumea interioară cu atenţia în zona inimii şi dăm naştere unui flux ce ne conduce spre trecut. Este doar o convenţie, pentru că timpul este sferic, nu există trecut şi viitor. Întrăm într-o stare retrospectivă, total relaxaţi, înţelegem că nu contează dacă apare ceva sau nu, că nu este vorba despre a vedea ceva, deşi putem vedea cu ochii sufletului o mulţime de evenimente şi situaţii cu intenţia de a le reevalua, nu de a le schimba. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o meditaţie, ci de o explorare, de auto-chestionare, de o stare interioară în care conştiinţa este trează şi alertă şi putem fi sinceri cu noi. Atenţi doar la percepţii, ne observăm gândurile, le urmărim cursul, lăsăm amintirile să ne vorbească, cu blândeţe. Doar observăm ce se întâmplă în inima noastră. Când apare o tensiune, ştim că am pus o etichetă nepotrivită şi re-evaluăm… şi din nou observăm: s-a detensionat inima? Ce simţim: expansiune sau tot în constricţie? Contemplăm ceea ce găsim, ceea ce descoperim şi le creăm spaţiu pentru a se dezmorţi şi a se mişca în largul lor.

Auto-chestionarea este o etapă extrem de importantă, fundamentală pentru că reprezintă chiar miezul vindecător al lucrării noastre. Pornim de la ideea că ne întrebăm (în maniera pe care am stabilit-o deja: cu sinceritate, cu maximum de onestitate, cu discernământ şi înţelegere, cu compasiune şi deschişi pentru orice răspuns, etc.): există ceva în viaţa mea de care îmi este ruşine, ceva ce regret (că am făcut sau că nu am făcut) sau pentru care mă simt vinovat?

Nu trebuie să scormonim obsesiv compulsiv. Ceea ce vine, aia vine. De multe ori, oamenii spirituali cred că „mai mult” este întotdeauna mai bine, dar nu este întotdeauna aşa, mai ales atunci când tocmai vrei să înveţi să faci ceva nou. Acum, ne dorim să învăţăm cum să transformăm – prin observare şi acceptare. Este un început. Dar să nu uităm marele secret pe care se bazează munca noastră: în acest context prin transformare înţelegem crearea unui spaţiu în care să permitem umbrei noastre şi acelor părţi reprimate şi neacceptate, subpersonalităţilor pe care le-am creat, să coexiste cu lumina conştiinţei noastre, fără nici o intenţie de a le schimba. Este fundamentală această înţelegere şi de aceea insist. Sigur că ne dorim asta, pentru că altfel nu am fi pornit pe acest drum, dar să nu i-o cerem în timpul procesului prin care trecem, nu ne manifestăm această intenţie ci aşteptăm momentul în care acest miracol se va întâmpla în mod firesc, natural, la momentul potrivit. Pur şi simplu observăm ce vine, acceptăm că există şi creăm un spaţiu în care să se manifeste. Vrem nu vrem, acea parte din noi chiar există, dar fiind reprimată şi neacceptată nu se poate desfăşura, i-am luat dreptul la liberă exprimare. Asta e realitatea, ea face parte din noi la propriu şi îşi are rădăcina în istoria sau în interacţiunile noastre.

Cu cât contemplăm mai mult aceste părţi ascunse ale noastre, cu atât mai multă mai multă energie vom mişca şi mai multă putere vom recupera. Ar fi bine să ne gândim la multe dintre momentele în care am fost trişti, nervoşi, la acele clipe în care ne-am criticat pe noi înşine şi ne-am blamat, când am gândit că nu suntem buni de nimic şi că la tot pasul eşuăm, să ne amintim de ce ne-am înfuriat pe noi înşine şi de ce am făcut asta. Este ca o mandală infernală în care fiecare punct reprezintă câte un incident etichetat într-un anume fel. Când lucrăm cu materialul umbrei mintea noastră poate deveni agitată. Nu o băgăm în seamă. Se va potoli. Până la urmă va înţelege că această căutare interioară este şi în favoarea ei.

Este evident că în zilele noastre vinovăţia a devenit o stare fără resurse. Ştiinţele spirituale – pe lângă multe lucruri nu tocmai eliberatoare – au făcut un lucru minunat: au spus în unanimitate că viaţa pe Pământ este o experienţă şi că vinovăţia nu are sens pentru că doar trecând prin experienţă învăţăm. Când ne învinovăţim de ceva, nu ştim cum să ne comportăm ca să nu mai repetăm acea experienţă sau una similară. Pur şi simplu ne batem singuri şi lăsăm să apară regretul. Imediat apare şi ruşinea, dorinţa de a ascunde un adevăr tocmai pentru că vinovăţia este puternică şi implică regretul. În mod ironic rădăcina ruşinii se află în multe tradiţii spirituale şi de aceea o moştenim cumva din generaţiile trecute.

Atunci când creezi un punct central de lumină, întunericul se apropie foarte mult deoarece doreşte şi el să participe. Întunericul ştie că el este cel care pune în valoare lumina. El este acolo, nu îl putem ignora. Sigur, aici este vorba despre umbră, nu despre întuneric şi lumină, dar zonele se întrepătrund, sunt interconectate.

Deschidem uşa spre evenimente trecute şi amintirile pot năvăli, dar nu trebuie să ne lăsăm seduşi de poveştile pe care le aduc şi să intrăm în ele, în energia lor. Să-i permitem acestei energii să fie acolo şi doar să fim conştienţi de ea, să coexistăm prin acceptare. Furia, frustrarea, iritarea, enervarea sau judecata, dualitatea bine-rău, frumos-urât, etc. există acolo oricum, vrem nu vrem, dar este timpul să conştientizăm că noi nu sunteţi acea energie, ea există în noi dar noi nu suntem ea. Nu suntem furia, nici ruşinea sau vinovăţia care au adus-o. Acest sentiment este undeva în corpul nostru iar noi doar îl localizăm, aflăm pe unde se exprimă.

Dacă recapitulăm, procesul este următorul: ne amintim de un moment din existenţă în care ne-am simţit vinovaţi (nu contează motivul) sau am reacţionat din ruşine, apoi apare şi regretul…; aceste întâmplări/momente care s-au petrecut în viaţa noastră aduc un sentiment pe care îl asociem cu furia (suntem furioşi pe noi înşine – sau pe oricine – că s-a petrecut); observăm unde este localizată această furie… o acceptăm, o lăsăm să se exprime (doar aşa poate fi alchimizată); îi dăm spaţiu, o salutăm, îi permitem să existe iar noi plutim alături de ea. Are ea un mesaj pe care nu l-am înţeles la timp. Observăm tot timpul reacţia corpului… observăm, doar observăm. Curând se va petrece un miracol: totul se estompează, dispare, se disipează. Ne luăm puterea înapoi, acea putere pe care am cedat-o atunci când am reprimat. Reprimarea nu este un proces natural. Este ca atunci când vrei să ţii o minge sub apă, îţi trebuie putere ca să faci asta.

Procesul pe care-l urmăm are propriul său ritm. Nu avem cum să intervenim şi să-l grăbim. Depinde foarte mult de modul de viaţă, depinde de mulţi factori. Avem nevoie de răbdare, de înţelepciune şi determinare. Încetul cu încetul vom înţelege cum să ne comportăm autentic, acceptând cine suntem şi să nu mai reprimăm nimic.

Spectacol asociat cu vindecarea prin această metodă este efectul de domino. Dacă se declanşează un moment de AHA – adică conştientizăm ceva major care a creat o atitudine-trăire în lanţ, cu efecte multiple, atunci când aducem vindecarea la rădăcină tot lanţul se destramă singur, ca o consecinţă.

Miracolul se produce atunci când intri într-un spaţiu al conştiinţei în care eşti conştient că totul este conştiinţă. Noi nu suntem altceva decât conştiinţa însăşi. Ne putem identifica temporar cu corpul fizic – cu expresia noastră lumească – dar la un nivel profund, fundamental, în starea de boddhisadva, în energia christică, ştim că totul este un joc al Samsarei dacă eşti buddhist sau al Mayei dacă eşti hindus, ştim că totul este o iluzie.

Când atingi starea în care te identifici cu continuumul conştiinţei pure nu mai eşti ataşat de nimic. Viaţa vine şi trece. Ai zile bune şi zile proaste. Dinamica şi terenul vieţii se schimbă permanent. Uneori se petrec lucrurile foarte bune, alteori foarte proaste şi tot ce există între ele. În starea autentică al celui iniţiat prin întrupare nimic nu te perturbă. Pur şi simplu observi dar nu te identifici cu nimic. Te bucuri de lucrurile frumoase dar nu eşti ataşat de ele, de dorinţă. Intri în fluxul vieţii şi te bucuri de ea, învăţând din fiecare experienţă lucruri noi, folositoare, participi la evoluţia personală, universală şi cosmică.

Problema care apare e că fiecare cultură îşi exprimă înţelegerile spirituale şi le configurează conform tradiţiilor şi experienţelor sale. Una din problemele cu care se confruntă cele mai multe tradiţii şi curente spirituale este aceea că creează o falsă detaşare. Dacă credem că scopul este detaşarea, ne disociem de tot ce se petrece. Nu despre asta este vorba, nu despre a exclude ci dimpotrivă, este vorba despre capacitatea noastră de a include orice experienţă şi trăire în Viaţa pe care o avem în această întrupare. Nu am venit la întrupare pentru a ignora şi a ne separa de viaţă. Avem un scop, un rol, ceva de învăţat, de măiestrit, este vorba despre a dobândi abilităţi din ce în ce mai “speciale”. Experienţele nu vin de dragul de a ne sâcâi şi noi nu trebuie să învăţăm să le ocolim, ci să trecem prin ele pentru a le putea primi darul lor.

Sunt multe persoane care au pierdut tot dar care sunt detaşaţi în mod autentic de tot ceea ce s-a dus şi râd cu poftă, glumesc şi fac haz de experienţa prin care au trecut. Ei ştiu că nu ai ce să faci când se întâmplă ceva, că au ales să treacă prin anumite experienţe şi le observă, le validează, trec prin, nu peste ele. Înţelepciunea lor este profundă şi ştiu prea bine că nimic din ceea ce este material nu este şi veşnic.

Unul dintre fenomenele biologice la care vreau să reflectăm este legat de faptul că pe când conştiinţa noastră nu e ataşată de nimic, corpul nostru este foarte ataşat de multe lucruri, de exemplu de oxigen. Este tot un paradox. Apare această dualitate contrastantă: când ajungem în punctul de echilibru avem un aspect neataşat de nimic şi altul care este ataşat de multe lucruri – conştiinţa este total liberă dar biologia noastră, corpul nostru este ataşat de oxigen. Sistemul nervos devine anxios atunci când scade nivelul de oxigen. Dar, biologia noastră este extrem de inteligentă şi puţini ştiu că avem o parte din sistemul respirator care monitorizează, în mod paradoxal, nivelul dioxidului de carbon şi nu pe cel al oxigenului. Când nivelul dioxidului de carbon creşte, trimite un semnal care te face să respiri. Deci, ştim bine cum corpul e ataşat de oxigen, dar nu conştientizăm că mintea şi emoţiile noastre – complexul emoţional-mental – s-ar putea să fie ataşate de furie, vinovăţie, regret sau ruşine.

***

În timpul acestei explorări avem oportunitatea să descoperim dacă vreo parte din noi este ataşată de ceva. Vorbesc de atitudini mentale şi emoţionale, nu de lucruri fizice. Există un moment în care aspectele de umbră – acele părţi din noi pe care nu le putem accepta – cresc şi încep să se fortifice. Devin o formă de dispreţ sau chiar de ură de sine. Când ajungi în această situaţie eşti foarte ataşat de ceea ce urmează – autodistrugerea. Acea parte din noi care a ajuns bine structurată şi cu dibăcie ascunsă uneori înţelege, dar de cele mai multe ori nu înţelege că dacă ne distruge pe noi atunci nici ea nu va mai exista. E dincolo de capacitatea inteligenţei sale. Ştiu că ceea ce am spus e logic pentru unii, dar datorită experienţelor diferite pe care le avem pentru alţii nu este atât de clar.

Din acest motiv s-au născut de-a lungul timpului ritualuri purificatoare – care trebuie să remarcăm că diferă foarte mult de la o tradiţie la alta. Unul dintre aceste ritualuri – prezent în multe tradiţii – este acela care se foloseşte apa. În tradiţia creştină (dar şi budhistă, de exemplu) sunt ritualurile cu apă îngerească (aghiasmă) – care reprezintă purificarea minţii şi a inimii. Dar simbolul apei este mult mai complex şi cred că nu ar fi deloc nepotrivit dacă ni-l amintim. Evident, orice ritual rămâne doar o acţiune fizică fără nici o putere intrinsecă dacă nu este implicată şi conştiinţa. Puterea unui ritual provine din conştiinţa noastră, din valoarea pe care i-o atribuim, din simbolistica cu care îl încărcăm.

Dacă dăm apei calităţi purificatoare şi o lăsăm să curgă prin întreaga noastră fiinţă, ne vom putea conecta la câmpul mitico-morfogenetic al acestui ritual străvechi şi să obţinem un efect vindecător deosebit de vizibil: se purifică obstacolele din mintea, din fiinţa noastră pentru a ajunge în starea în care să putem susţine simultan ceea ce este de neacceptat în conştiinţa voastră.

Vă îndemn aşadar să mai folosim un instrument esoteric pentru a face curăţenie în beciurile pline de energii pietrificate/îngheţate/nereciclate: apa “îngerească”. Folosiţi acest “ritual” cum vă este natural, într-o stare de confort, în acord cu voi înşivă. Faceţi asta fizic, dar şi în meditaţie. Nu întrebaţi pe nimeni cum. Urmăriţi ghidarea interioară.

Despre meditaţii şi explorări cu ajutorul sunetului voi vorbi în materialul următor.

Va urma.