Spirala Înălțării – o altă poveste (4)

O altă poveste este despre cel mai puternic co-terapeut cu care am lucrat vreodată. E vorba despre un câine pe care-l chema Merlin. L-am menționat mai devreme. Câinii sunt mamifere, la fel ca noi. Toate mamiferele au factori neurologici asemănători deși noi ne mândrim că suntem în vârful scării evoluției. Era înainte ca eu și Judi să fim împreună. Familia mea de atunci vroia un câine. Le-am spus să fie mic. (râsete) Terminasem sesiunea cu un client care avea cancer în stadiu avansat. Lucrasem pentru managementul durerii. După ce a plecat, eram epuizat pentru că nu reușisem să-mi deconectez câmpul energetic.

Notă: Vindecătorii, inclusiv doctorii și asistentele – toți cei care lucrează în acest context – trebuie să fie atenți. Toți suntem baterii și dacă nu suntem atenți, inconștient, vă vor goli de energie. Dacă nu sunteți încărcați, vă veți goli și epuiza. Asta e motivul pentru care există atât de multă epuizare. Vă rog să fiți foarte atenți! Aveți grijă să vă încărcați. În plus, când lucrați cu cineva, aveți grijă să nu vă conectați câmpul energetic. E doar un gând: durerea lor e durerea lor, nu sunt responsabil pentru situația prin care trec. Eu doar fac ce fac-metoda pe care o practicați. Nu vă conectați.

Oricum, nu reușisem să mă deconectez și eram complet epuizat. El a plecat iar eu am rămas întins pe covor. Atunci stăteam într-o casă mare, cu cei 38 de hectare pe care-i închiriasem. Biroul pentru terapie era în față. Eu stăteam întins pe jos pentru că eram complet epuizat. Am auzit ușa de la intrare și „Am venit!” I-am întrebat: „E mic câinele?” Mi-au răspuns în cor: „Acum este.” (râsete) Nu știu dacă ați crescut pui de câini dar poți să prezici greutatea lui după dimensiunea labelor. Asta avea labe de urs! Când a venit la mine… „Dumnezeule se face cât un cal!” Chiar a ajuns cât un cal mic. Dar a făcut ceva interesant. Eu stăteam jos, câmpul meu energetic gemea de energia incoerentă a cancerului. Era în câmpul energetic pentru că nu mă protejasem. Câinele asta pe care nu-l mai văzusem, a venit la fața mea și dacă ar fi putut să vorbească ar fi zis ceva de genul: „Bună! Pot să te ajut!” Jur că s-a pus la picioarele mele și a început să lingă. A lins picioarele, bustul, plămânii – a stat mai mult aici – și energia incoerentă de pe mine. Apoi mi-a lins fața și creștetul capului și eram complet curățat. Mi-am zis: „Doamne! Câinele ăsta e magic! O să-l cheme Merlin!”. Așa l-am botezat.

Ne-a îngrozit în perioada de creștere pentru că nu știam când o să se oprească! (râsete) Creștea la fiecare oră și se făcea din ce în ce mai mare. Jur! Se vedea cu ochiul liber! Din fericire, s-a oprit la 75 de kg și la 1,82 m de la nas până la vârful cozii. Fiziologia lui Merlin era foarte interesantă. Odată s-a urcat în mașină iar fiul meu a trântit portiera. Apoi am auzit decât un sunet slab. Ce e asta? Fiul meu trântise portiera peste coada lui. Am descoperit că puteai să faci orice fizic– nu am făcut asta dar dacă îi răneai sentimentele… Doamne! Era ca un om! Avea o inima atât de mare!

Una din multele povești e cu fiul meu care l-a dus la un spectacol „show&tell”. De ce să nu duci un câine de 75 de kg la un asemenea show? Era pauză la școală când l-am dus pe Merlin cu fiul meu Chris. Toți copii s-au strâns în jurul lui pentru că mai văzuseră ceva asemănător. Erau vreo 100 de copiii în jurul lui. I-a mângâiat blând pe toți cu nasul lui dar s-a așezat în fața unui copil cu sindromul Down. Merlin știa. Avea o capacitate extraordinară de a simți lucrurile. Veterinarul a spus că e o rasă specială. Era corcitură dar avea ceva în plus care l-a făcut să urce pe scara evolutivă. E un cuvânt pentru asta dar nu mi-l amintesc. E o chestie neobișnuită la un câine.

Am multe povești cu Merlin dar când a ajuns la 75 de kg trebuia să avem grijă să-l dominăm. Câinii sunt animale de haită și caută un mascul Alfa. Dacă nu e nici unul prin preajmă, devin ei mascul Alfa. Asta e construcția lor genetică. Veterinarul ne-a spus să-l punem pe spate, să-i ținem capul și să-l facem să se uite în ochii noștri. Deci, îl puneam pe spate, îi țineam capul dar el se uita peste tot. Îi spuneam să se uite la mine. El era…ha ah ah. (sunete de câine) Era un proces interesant.

În acel moment din viața mea, aveam o “jucărie” de care eram foarte atașat. Toată viața avusesem numai mașini la mâna a doua. Una din mașinile mele era un Buick din 1976. Ca să o pornesc trebuia să sar ca să aliniez valva selenoidă. (râsete) Apoi pornea. Unul din parbrize nu mergea așa că foloseam o umbrelă. Deci, acum aveam o mașină nouă. Era Honda și avea o bară de plastic. Când i-au crescut dinții lui Merlin… da, era locul perfect pentru dinții lui. (râsete) Mi-a ros bara de plastic de la Honda mea Accord. M-a enervat rău!

Într-o zi, o femeie care era în comisia de imobiliare a venit la mine plină de bale, cu un inel în mână. M-a întrebat dacă am chiuvetă. „Da, dar ce s-a întâmplat? Câinele dumnevaoastră mi-a înghițit inelul! (râsete) Of, Doamne! E groaznic! Nu-i nimic, și eu am câine mare. I-am băgat mâna în gură și l-am luat. Mă spăl pe mâini și stăm de vorbă!” În emisfera mea stângă era un singur cuvânt: pagubă! (râsete).

Un alt client a venit la mine cu probleme de vedere. Merlin i-a mâncat ochelarii. Serios! I-a luat de la ochi, i-a ros și i-a mâncat! (râsete) „Îmi pare rău. Nu știu de ce a făcut asta. Eu știu de ce a făcut-o. O să-i plătesc. Nu-i nevoie! Tata e optician!” (râsete)

Eram într-o situație ciudată: aveam un vindecător extraordinar dar și … nu știam ce o să mai facă! Eram în garaj cu Merlin. Puteai să vorbești cu el ca cu un om. Seara, aveam un ritual. După ce culcam băieții și le citeam povești sau inventam unele noi în care ei erau eroi. Preferata lor era cu Cavalerul Bășinos. (râsete) Erau băieți înainte de pubertate. Oricum, îi culcam și după aia stăteam pe canapea. Merlin punea capul lui de 25 de kg în poala mea. Îi citeam poeziile lui William Blake. (râsete). Nu știu dacă înțelegea – probabil puteam să-i citesc povești – dar tot schimbând cărțile am observat că-i plac poeziile lui William Blake. Era un animal foarte sensibil. La un moment dat i-am spus că-l duc la adăpostul de animale pentru că întrecuse măsura. A început să plângă deși nu o mai făcuse niciodată înainte și nici după. Nu era un plâns de câine ci de copil. Of, Doamne. Dacă-l duc la adăpostul de animale, îl vor eutanasia pentru că nimeni nu vrea un câine atât de mare. În interior mi-am spus că o să găsim o soluție. I-am spus: „Bine, Merlin!” Îi vorbeam ca unui om… ceea ce și era. „Nu mai roade bara de plastic de la mașină, nu mai fura inelele de pe degetele oamenilor, nu mai mânca ochelari și nu va mai fi nici o problemă!” S-a ridicat, a dat din coadă și a fugit.

La fiecare client nou care venea… nu știu cum făcea pentru că nu avea agenda. Alerga căprioarele – îi plăcea la nebunie – dar când venea un client, era la ușă. Dacă-l interesa clientul, intra în birou. Dacă nu, fugea din nou în pădure. Nu știu ce criterii folosea dar avea propria scală. Dacă încerca să intre în birou, îi explicam noului client … „Știu că e ciudat dar asta e Merlin. E foarte sensibil și-i ajută pe oameni să proceseze materialul emoțional. Dacă te interesează, poți să-l lași înăuntru în timpul sesiunii…” (râsete), Dacă nu vrei, nu-i nici o problemă. Decizia îți aparține.” Aproape toți îl voiau înăuntru. Când oamenii procesau materialul emoțional, chestii întunecate cu care nu știi ce să faci, Merlin intra într-o stare modificată… cred că dormea. (râsete) Câinele ăsta de 75 de kg se întindea pe podea și scotea sunete de câine. Jur!

***

A venit la mine o femeie cu o copilărie cumplită. Ocupa o poziție în top 10. De fiecare dată când venea, Merlin o aștepta la ușă. Era acolo de fiecare dată. Venea, era la ușă, intra, stătea la picioarele ei, ea punea picioarele pe el și începeam să vorbim. Când ajungeam la chestii grele, el scâncea, lătra sau mârâia. Era uimitor! Mi-aș fi dorit să-l filmez! A intrat în criză când și-a  dat seama că toată familia ei o abandonase, fizic și emoțional. Mai ales tatăl ei. Respirați! Respirați profund!

Pentru copii abandonul e o chestie gravă pentru că au așteptări genetice să fie îngrijiți. Adulții sunt suficient de sofisticați ca să treacă peste asta dar undeva în profunzime, sunt bombele neexplodate ale acelui copil. Nu știu dacă ați auzit la intrare, în fundal, cântecul despre un fiu și tatăl lui? Cam așa e în interior.

Ea avea în interior abandonul tatălui. Sesiunea în care a ajuns la asta și-a dat seama că toți soții ei o abandonaseră pentru că propriul tată o abandonase. Pentru prima dată, în multe luni în care am lucrat cu ea, Merlin nu era acolo. Wow! Nu era acolo! Am ieșit să-l chem dar nu a apărut. Am închis cele două uși… făcusem în așa fel încât să nu se audă de afară ce se întâmplă în interior. Era un spațiu gol între uși. Era vorba de două uși cu clanțe rotunde. Ea stătea jos, plângea și vorbea despre conștientizarea ei cu abandonul repetat și cu mesajul că ea nu e importantă. Respirați! Ea nu conta. Respirați! Nu era atât de importantă încât cineva să-i dea atenție. Respirați. A spus că nici măcar Merlin nu e lângă ea. „Nici un mascul nenorocit de pe planeta asta nu a fost vreodată lângă mine. Nici măcar Merlin!” În acel moment am auzit bubuituri în ușă. Nici azi nu înțeleg cum a reușit să deschidă ușile. Aveau clanțe rotunde pe care le rotești cu mâna! El avea labe! Clanțele erau alunecoase! Cumva a reușit să deschidă prima ușă! Apoi a continuat cu bubuiturile și a deschis a doua ușă. După ce-a deschis-o, cu toate cele 75 de kg ale lui, s-a așezat în poala ei și a început să o lingă așa cum m-a lins pe mine în prima zi. A curățat tot! Ceva pentru cutia imaginară: dacă în timpul lucrării cu sunet vedeți un câine de 75 de kg, alergând pe culoare…serios! (râsete) Nu vă faceți griji, este Merlin. Puteți să acceptați sau să refuzați… probabil o să vă lingă.