Gregg Braden – un interviu deosebit de important

UN INTERVIU FĂRĂ PRECEDENT CU

GREGG BRADEN,

PE CARE TREBUIE NEAPĂRAT SĂ ÎL VEDEŢI

Traducere: Irina Cruceru

Oamenii îmi pun întrebări referitoare la propria lor negativitate, la gândurile, emoţiile şi credinţele lor negative şi la modul în care experienţele lor lăuntrice negative pot influenţa ceea ce aduc ei în Matricea Divină. Tradiţiile străvechi se referă la asta, pentru că astfel de experienţe nu sunt o noutate, noi trăind acum experienţe asemănătoare cu cele de acum 2.000 de ani. Aşadar, tradiţiile şi scrierile din vechime spun că experienţa noastră nu e decât o experienţă; ea nu este nici pozitivă, nici negativă, până în momentul în care emitem judecăţi în legătură cu experienţa personală, până când nu îi dăm importanţă bazându-ne pe percepţia şi credinţele noastre. Şi până ce nu facem acest lucru, ea e pur şi simplu o experienţă.

Întrebarea este de ce şi cum ne judecăm pe noi înşine. Vindecarea vine din permisiunea pe care ne-o dăm să simţim tot ceea ce apare, ceea ce lumea ne oferă pentru a simţi şi din conştientizarea acelei simţiri în mod neutru: „Aha, asta e ceea ce simt!” Uneori simţim ceva bun, iar alteori, ceva neplăcut. Dar când lăsăm sentimentele noastre să se desfăşoare fără a judeca ce anume înseamnă ele, fără să ne temem de influenţa lor asupra lumii noastre, sentimentele pe care le numim negative sunt doar nişte indicatori care ne arată că ceva s-a intersectat cu drumul nostru, ceva care ne invită să analizăm acea experienţă.  „De ce simt în acest fel? Ce îmi spune această experienţă?” Iar ea devine o problemă doar atunci când ne ignorăm sentimentele, când acestea rămân nerezolvate, neconştientizate. Când emoţiile noastre nu sunt rezolvate, când îngropăm sau mascăm suferinţa, frustrarea, mânia, gelozia sau furia, şi facem asta lună după lună, an după an, iar aceste emoţii sunt îngropate în interiorul nostru, căutând să se exprime cumva, atunci începem să avem probleme. Dar sentimentul, emoţia în sine nu reprezintă o problemă.

Şi eu am emoţii negative. Dar nu le judec, ci doar spun: „Simt o emoţie în legătură cu această persoană sau cu acea situaţie”. Iar apoi, trebuie să verific cu mine însumi de ce simt emoţia respectivă. Ce înseamnă ea pentru mine ce vrea să îmi spună despre credinţele mele personale, despre experienţa mea. Iar în acest fel, emoţiile negative devin cei mai buni prieteni, pentru că de fapt, ele mai degraba ne ajută, nu ne rănesc. Totul se bazează pe credinţele noastre, pe judecăţile pe care le ataşăm trairilor noastre.

OCHIUL UNIC AL INIMII

Esenienii din vechime ne spun în textele lor de acum 2.500 de ani, într-un limbaj foarte precis, că fiecare fiinţă umană de pe Pământ trăieşte concomitent în 3 lumi: lumea gândurilor, lumea sentimentelor şi lumea emoţiilor. Şi de fapt, textele lor ne spun că atunci când cele trei lumi devin una singură, când gândurile, sentimentele şi emoţiile noastre se contopesc, devin o singură forţă potentă, atunci când îi spui muntelui să se mişte, muntele chiar se va mişca. Am crezut mult timp ca aceasta era doar o metaforă, dar am văzut cu ochii mei, în mânăstirile din Tibet, la oamenii cu adevărat sfinţi din Bolivia şi Peru, în tradiţiile nativilor din zonele deşertice de sud-vest, în spitalele din Beijing, China, că nu e vorba de o metaforă, ci de un fapt real. Când gândul, sentimentul şi emoţia devin una, noi putem schimba, literalmente, materia din care e alcătuită lumea noastră, putem rearanja atomii din materie prin undele emise de credinţele din inimile noastre. Întrebarea este: „Când trăim experienţa judecării şi a egoului, ce ne spune de fapt acest lucru?” Iar primul lucru pe care ni-l spune e că noi nu trăim din inimă, fiindcă inima nu emite judecăţi, inima nu are ego. Noi experimentăm aceste sentimente care vin din mintea noastră, de la copilul interior, din fricile noastre, de la familiile noastre, din percepţiile şi condiţionările noastre, deci care nu vin din inima noastră.

Pentru mine, interesant e faptul că eu folosesc limba engleză, iar această limbă nu e menită pentru o astfel de discuţie; alte limbi sunt, cum ar fi sanscrita veche, în care există un singur cuvânt pentru corpul energetic uman, de exemplu, iar acesta este prana. În engleză, nu există un singur cuvânt pentru prana, aşa că trebuie să folosim mai multe cuvinte la un loc: corp energetic sau câmp electro-magnetic sau ceva de genul ăsta.

Iar acest lucru e valabil şi atunci când vorbim despre limbjul inimii. Nu există în limba engleză un cuvânt care să descrie limbajul inimii. O parte din moştenirea mea vine de la nativii americani Cherokee din zona de S-E , iar în tradiţia lor există un cuvânt care înseamnă: ochiul unic al inimii. Inima nu vede lucrurile în dualitatea lor: corect sau greşit, bine sau rău, ea vede pur şi simplu ceea ce se întâmplă, fără a emite judecăţi. Iar acel cuvânt este „chante-ista”.

Scopul multor tradiţii străvechi – primii creştini, egipteni, evrei, budhişti, amerindieni, dar şi al cercetărilor ştiinţifice de astăzi – e să găsească o modalitate de a vedea experienţele vieţii – ce anume se întâmplă în lumea din jurul nostru, relaţiile noastre, starea noastră materială, sănătatea noastră – prin ochiul unic al inimii. Ochiul care spune: „Da, asta e ce s-a întâmplat”, fără să spună că ceea ce s-a întâmplat e bun sau rău, este corect sau greşit. Iar când trăim aceste experienţe, noi suntem de fapt în mintea noastră; contopirea inimii cu mintea noastră ne dă puterea de a crea într-un mod care, spun ei, transcende judecata. Atunci când ceva ne răneşte în viaţă, când apare în calea noastră ceva care ne produce suferinţă, prima reacţie este să fugim de ea, să spunem: „Nu vreau aşa ceva!” – acela fiind momentul în care judecăm – trebuie să îmbrăţişa experienţele în care cineva sau ceva ne răneşte în viaţă, asta neînsemnând că ne place ce se întâmplă sau că am vrea să se repete. Oamenii din vechime ne spun că ar trebui să binecuvântăm experienţa respectivă. Sună bizar să binecuvântezi ceva care te răneşte, dar iată ce se întâmplă: când începem să binecuvântăm lucrurile care ne cauzează durere, binecuvântarea e pur şi simplu o recunoaştere. Când spunem: „Binecuvântez persoana care m-a minţit sau care mi-a înşelat încrederea sau care m-a trădat”, şi spunem asta în mod repetat şi cu voce tare, ce se întâmplă e că expresia verbală ridică energia fizică din inimă în corp, iar imediat, corpul se încălzeşte, ochii se umplu cu lacrimi, în timp ce repetăm: „Binecuvântez acea persoană, binecuvântez acea persoană….” Binecuvântarea eliberează încărcătura judecării doar pentru o clipă; şi e exact ce ne trebuie, pentru că în acel moment, încărcătura emoţională este eliberată şi putem înlocui suferinţa cu altceva. Iar oamenii din vechime spun că putem apela la altceva, ceva pe care îl numim frumuseţe. Frumuseţea e o forţă puternică în lumea noastră, iar ea deja există pretutindeni. Înţelepţii esenieni şi nativii americani spuneau că frumuseţea se află peste tot şi în toate lucrurile. Misiunea noastră e să o găsim.

Iar Maica Tereza a fost un Maestru al identificării frumuseţii oriunde şi oricând. Ea mergea pe străzile din Calcutta, unde zăceau oameni morţi şi cadavre în descompunere, dar în mocirla plină de gunoaie, descoperea o floare ce creştea, iar în acea floare, ea vedea frumuseţea străzilor. Iar astfel de experienţe îi dădeau puterea de a găsi şi mai multă frumuseţe în viaţă.

Aşadar, în loc să judecăm experienţele pe care le trăim, când ele vin la noi, dacă putem să privim fiecare experienţă ca pe o binecuvântare, iar apoi, dacă ne simţim răniţi, să spunem: „Da, mă simt rănit” – aceasta e conştientizarea a ceea ce ni se întâmplă. Iar apoi, să ne întrebăm: „Ce îmi spune mie această suferinţă? Ce voce aud? Ce îmi spune ea despre viaţa mea?” Şi să binecuvântăm suferinţa, care ne oferă informaţii despre noi înşine. Prin începerea acestui proces, e mai uşor pentru gândurile şi emoţiile noastre să devină una, astfel încât să putem mişca acel munte atunci când ne apare în cale.

A TRĂI DIN INIMĂ

Întrebarea care îi preocupă pe oamenii de ştiinţă este: „Dacă ştim că experienţa acţionează, dacă ştim că atunci când un om sau un grup de oameni se adună şi împărtăşesc o experienţă comună în inimile lor, pentru un anumit timp, ceva de genul Proiectului internaţional pentru pacea din Orientul Mijlociu sau când oamenii sau reunit pentru a simţi sentimentul păcii în timpul conflictului israeliano-libanez de la începutul anilor `80, în timp ce au creat acele sentimente, s-a demonstrat statistic că actele teroriste au ajuns la zero, numărul de crime a scăzut, traficul din sălile de primire ale spitalelor de urgenţă s-a diminuat considerabil, a scăzut numărul de accidente, atunci, dacă această rugăciune e atât de puternică, atunci de ce nu durează?” Iar acesta e secretul tradiţiilor străvechi, care a rămas necunoscut atâtor oameni astăzi, pentru că această experienţă trăită în inimile noastre e considerată de oamenii de ştiinţă ceva pe care îl faci  pentru un anumit timp. Adică, îţi vezi de viaţa ta zilnică, iar într-un anumit moment, te opreşti din ceea ce faci în mod obişnuit şi trăieşti această experienţă în inima ta, faci această rugăciune, iar când ai încetat să te rogi, revii la rutina viaţii tale. Iar esenţa celor mai vechi şi sacre tradiţii e foarte clară: experienţa inimii nu e ceva pe care îl facem, e ceva ce devenim. E ceva ce trăim în vieţile noastre. Viaţa devine rugăciune în fiecare moment al fiecărei zile. Acest mod de a ne ruga e numit rugăciunea pierdută şi se bazează pe emoţiile pe care  le avem în permanenţă. Putem simţi o anumită emoţie când conducem maşina, la birou sau la şcoală, în familie sau când mergem singuri prin parc, oricând putem trăi anumite emoţii, ceea ce înseamnă că rugăciunea noastră este continuă, nu e ceva pe care îl facem într-un moment sau altul, e un mod de a trăi, este ceea ce va deveni realitatea noastră. Iar făcând acest lucru, rugăciunea nu încetează niciodată. Şi acesta este secretul pentru a menţine efectele puternice ce sunt acum dovedite de ştiinţă şi despre care ne vorbeau esenienii cu atâta timp în urmă.

MATRICEA

Într-o mânăstire din Tibet, stareţul mi-a răspuns foarte clar la întrebarea: „Unde e forţa care ţine Universul la un loc?” Discutasem deja despre faptul că există aşa ceva şi l-am rugat să-mi explice din perspectiva lui de călugăr buddhist. „Ce anume conectează tot ceea ce există în Univers?” Iar prin intermediul traducătorului, el mi-a răspuns printr-un singur cuvânt: „Compasiunea”. I-am replicat: „Ascultă, compasiunea e un sentiment, o experienţă pe care o avem în corpurile noastre, în inimile noastre; eu vreau să ştiu care e forţa care ţine totul la un loc?” Şi mi-a repetat: „Compasiunea!” „E o experienţă sau e o forţă?” – l-am întrebat. Şi mi-a răspuns: „Da! E şi una şi alta”.

Iar pentru mine a fost atât de puternic, pentru că ne reaminteşte că ne naştem pe această lume cu o putere în inimile noastre, o putere pe care o avem deja, pe care nu trebuie să o învăţăm, pentru că e deja acolo, şi e o putere care ne aliniază cu matricea Universului însuşi.

În 1944, Max Planck a numit acest sentiment câmp de energie. El a folosit termenul de matrice pentru a descrie acea reţea de energie care ţine particulele Universului la un loc. Iar din perspectiva buddhistă şi buddhist-tibetană, ei recunosc faptul că experienţa compasiunii nu e doar sentimentul de părere de rău pentru cineva, ca atunci când spui: „Săracul de el!”

În tradiţia occidentală, oamenii consideră că aşa se manifestă compasiunea, şi asta poate fi o parte din ea, dar buddhiştii consideră că e mult mai mult, mai profund de atât. Compasiunea înseamnă să ne trăim viaţa treji şi conştienţi şi prezenţi în inimile noastre. În momentul în care ştim că facem parte din tot ceea ce există şi că tot ce facem în orice moment al vieţilor noastre ne influenţează nu numai pe noi, ci întregul Univers, avem o mare responsabilitate. Dacă ne trăim vieţile în mod conştient, respectând şi onorând această legătură cu tot ce există, acesta e un mod atât de frumos de a trăi!

Acum, oamenii de ştiinţă au reuşit să ne arate imaginile obţinute de observatoarele spaţiale cu ajutorul raxelor x, care au misiunea de a detecta cîmpurile de energie invizibile din Univers. Ei au crezut dintotdeauna că cca. 90% din Univers e gol, dar acum, aceste observatoare ne arată că spaţiul pe care îl credeam gol nu e de loc gol, ci în el se află foarte multă energie, care seamănă cu o reţea. Iar compasiunea din inimile noastre este cea care creează undele, undele de energie electrică şi magnetică ce ne aliniază pe noi cu acest câmp.

Asta este modalitatea ştiinţifică – tehnică, occidentală, dominată de aspectul masculin, orientată schematic- de a descrie lucrurile. Şi pare foarte complex. Calugării buddhişti şi stareţul mânăstirii din Tibet au spus simplu: compasiune; şi s-au referit la acelaşi lucru. Deci ei ştiau deja asta.

Iar acest lucru e fascinant pentru mine, pentru că ştiinţa e un limbaj, şi există un singur limbaj pentru a descrie lumea noastră şi relaţiile pe care le avem cu aceasta. Există şi alte limbaje, iar ştiinţa este un limbaj relativ nou, are o istorie de doar cca. 400 de ani. Alte limbaje au peste 7.000 de ani vechime, în cazul Vedelor. Deci ştiinţa e bună, dar este incompletă. Şi ştim că ştiinţa nu are toate răspunsurile complete. Când analizăm vechile tradiţii pentru a vedea cum descriu ele relaţia noastră cu Universul, observăm că descrierile lor sunt mult mai cuprinzătoare.

Ştiinţa modernă occidentală a ajuns abia în ultimii ani ai secolului XX şi începutul secolului XI la înţelegerea faptului că acel câmp este acolo, în afară, şi se întreabă ce să facă cu el. Pe de altă parte, acela e locul din care vechile tradiţii au început. Ştiinţei i-au trebuit 400 de ani de dezbateri şi încercări de a demonstra dacă totul e conectat sau nu, în timp ce vechile tradiţii au început prin a înţelege cu certitudine că tot ce există este conectat. Ei nu au petrecut 400 de ani pentru a dovedi această legătură, ci timp de 400 de ani, au explorat modul în care putem folosi acea conexiune pentru a deveni oameni mai buni şi a crea o lume mai bună. Pentru mine, ca om de ştiinţă, aceasta e valoarea cunoaşterii celor mai vechi şi respectate tradiţii, onorându-ne trecutul şi contopind acea înţelepciune cu cele mai valoroase descoperiri ştiinţifice de astăzi. Împreună, ele creează o înţelepciune şi mai măreaţă. Şi cred că de această înţelepciune avem nevoie acum, în acest moment al istoriei, pentru a soluţiona problemele cu care ne confruntăm în vieţile noastre.

Ştiinţa ne spune cum funcţionează lucrurile, iar tradiţiile străvechi ne arată cum să aplicăm această cunoaştere în vieţile noastre.

ŞTIINŢA ŞI SPIRITUALITATEA

Ştiinţa ne-a spus că trebuie să credem fie într-una, fie în cealaltă, în ştiinţă ori în spiritualitate, dar nu în amândouă. În copilărie, credeam că ştiinţa şi spiritualitatea reprezintă acelaşi lucru. Şi toţi ceilalţi credeau la fel, doar că nu vorbeau despre asta. Am crezut dintotdeauna că dacă studiem ştiinţa, înţelegem automat natura şi modul în care funcţionează lumea noastră şi, în cele din urmă, Îl înţelegem pe Dumnezeu. Dar când am început să lucrez în corporaţii, am descoperit că nimic nu era mai departe de adevăr. Ei spuneau: „Ori eşti om de ştiinţă, ori eşti spiritualist. Ori foloseşti tehnologia, ori foloseşti religia”. Însă lucrurile nu ar trebui privite în acest fel. Eu cred că cea mai mare putere a noastră în această civilizaţie e faptul că a apărut o nouă ştiinţă, o nouă spiritualitate, care se naşte chiar acum. E atât de nouă, încât încă nu are un nume. Nu ştim cum s-o numim şi poate e mai bine să nu aibă un nume, pentru că dacă există un nume, apar reguli şi cineva care vrea să-i fie stăpân. Deci în acest moment, ea nu are niciun nume. Dar e un amestec, o minunată contopire a tehnologiei şi ştiinţei zilelor noastre cu acea cunoaştere care ne-a slujit timp de 5.000 de ani şi ne-a călăuzit până în punctul în care ne aflăm acum.

Dacă aş avea posibilitatea să vin în această lume dintr-o altă lume şi aş putea adresa o singură întrebare în această viaţă, pe baza lucrurilor pe care le-am cunoscut aici şi nu le-am putut găsi în cealaltă lume, aceasta ar fi: „Care e singurul lucru pe care îl avem în această lume care ne-ar putea trezi şi reaminti că suntem o familie şi că suntem mai mult decât deosebirile care ne-au separat în trecut? Care e acel lucru ce ne-ar putea trezi în cursul acestei vieţi şi pe care l-am putea împărtăşi cu fiecare fiinţă umană de pe Pământ, care să ne reamintească adevărul?” Asta ar fi întrebarea mea.

REZONANŢA

Cuvântul rezonanţă este un cuvânt foarte puternic în limbajul nostru, care înseamnă pur şi simplu faptul că două energii găsesc modalitatea de a se contopi una cu cealaltă. De exemplu, eu cânt la chitară, şi am 2 chitare în aceeaşi cameră, una agăţată pe un perete, şi cealaltă agăţată pe peretele opus. Dacă ating o coardă a uneia dintre chitare, aceeaşi coardă va vibra şi la chitara cealaltă, de parcă aceasta din urmă ar fi fost atinsă. Explicaţia e că ele sunt acordate la fel. A doua chitară nu ar vibra dacă nu ar fi aşa. Acesta este un principiu puternic, pentru că putem găsi rezonanţă în inima noastră şi ne armonizăm corpurile în acelaşi mod în care acordăm instrumentele muzicale. Şi facem asta prin gând, sentiment şi emoţie. Prin credinţele noastre, noi alegem ce calitate sau credinţă din interiorul corpului nostru ne aduce în rezonanţă cu adevărul şi frumuseţea sau cu mânia sau ura din lumea care ne înconjoară, iar frumuseţea e că avem puterea de a alege ce anume sălăşuieşte în noi.

ENERGIA EXPONENŢIALĂ A INIMII

Principiul rezonanţei e probabil unul dintre cele mai puternice principii din natură, pentru că el permite să aibă loc transformări uriaşe foarte rapid, cu ajutorul unui număr mic de oameni, şi mă refer la aspectele pe care le discutăm aici. Dacă acei câţiva oameni învaţă limbajul rezonanţei, prin matricea divină a câmpului, dacă ei aleg pacea şi vindecarea în corpurile lor şi ştiu că pot propaga ceea ce simt în matricea divină, puterea concentrată a cunoaşterii limbajului e mai puternică decât puterea haotică a neînţelegerii limbajului. Aşadar, ceea ce vedem acum în oraşele noastre este mulţimea de oameni aflaţi într-o stare de haos. Sunt foarte puţini cei care se concentrează asupra înţelegerii limbajului prin care pot transcende starea de haos. Nu spun că aceştia au puteri supranaturale, ci că ei nu mai sunt blocaţi în negativitatea altora, în care sunt captivi majoritatea oamenilor, şi asta datorită principiului rezonanţei.

VINDECAREA

În anul 2000, am fost diagnosticat cu o anumită boală şi m-am dus la un vindecător tradiţional, am fost supus unor tehnici tradiţionale şi mi s-a spus că era ceva în corpul meu care nu ar fi trebuit să se afle acolo. Şi a trebuit să mă gândesc la asta. Călătorisem în întreaga lume şi le-am tot arătat oamenilor posibilităţile de autovindecare; ştiam teoria, dar nu avusesem o experienţă concretă. Am înţeles că aceasta era o oportunitate să aplic în practică şi să mă încred în mine însumi şi în ceea ce le-am arătat altora de atâtea ori. Din acel moment, am putut privi orice om în ochi, spunându-i: „Ştiu că ai această putere”. Şi vă spun şi vouă cu deplină încredere, pentru că m-am autovindecat făcând exact ceea ce vă împărtăşesc acum. Am folosit tehnicile pe care le-am învăţat în mânăstirile din Tibet şi pe care le-am învăţat de la vindecători în China, dar am urmat şi procedurile medicale, pentru că o parte a minţii se îndoieşte întotdeauna. Am fost anesteziat, doctorii au început să mă analizeze şi m-am trezit în sala de recuperare, iar doctorii m-au întrebat: „Ce cauţi aici? Nu e nimic acolo, nu a fost niciodată ceva acolo!” Nu aveam nicio cicatrice, niciun semn al vreunei intervenţii. În starea mea de trezie, am început să le vorbesc despre puterea sentimentelor umane de a ne vindeca trupul, dar doctorii preferă să nu audă aşa ceva.

PRACTICA

Când vorbim despre practică, pentru mulţi occidentali, asta înseamnă ceva pe care îl facem uneori. În esenţa tuturor tradiţiilor străvechi, practica devine un mod de viaţă, nu ceea ce facem uneori. În lumea occidentală, am fost condiţionaţi să considerăm că practica spirituală e ceva pe care îl facem la sfârşitul zilei, după ce ne-am hrănit copiii, am plătit facturile, am spălat vasele şi rufele şi am pregătit cele necesare în gospodărie pentru a doua zi. Ne ducem într-o cameră, închidem uşa, dăm drumul la muzică, aprindem nişte beţişoare parfumate şi lumânări; pănă facem toate astea, e ora 2.00 în zori şi suntem prea obosiţi pentru a mai face ceva. Respirăm profund, spunem o mantra şi ne culcăm. Exagerez, dar problema e că, pentru mulţi oameni, practica spirituală se reduce la câteva momente, după ce toate celelalte treburi s-au terminat.

În cultura noastră occidentală, încercăm să ne inspirăm din cultura nativilor din America de Nord şi America de Sud, din tradiţiile păstrate în Egipt sau Tibet. Iar întreaga lor viaţă este o practică spirituală. E un mod cu totul diferit de al nostru de a privi viaţa.

Repet, ideea e să devenim acea practică, permiţându-i să fie un mod de viaţă, în loc să o privim ca pe ceva pe care îl facem într-un anumit moment.

Noi avem activităţi în întreaga lume, iar oamenii vin după program, o zi sau două sau trei, şi spun: „Minunat program, care e următoarea temă pe care trebuie să o studiez?” Şi trebuie să le spun că nu e nimic în plus, trebuie să meargă acasă şi să experimenteze, să trăiască ceea ce au învăţat acolo.

Pentru unii oameni, e mai uşor să meargă de la un workshop la altul, de la un studiu la altul, de la un profesor la altul, decât să îmbrăţişeze şi să trăiască cu ceea ce deja au învăţat.

MULŢI PROFESORI

Fiecare persoană învaţă în felul său. Unii oameni au nevoie de un suport, pe care îl găsesc în structura unui grup sau a unui anumit profesor care să-i călăuzească. Alţii au nevoie doar de un mic impuls, de o reamintire a modului în care funcţionează calea aleasă, şi au a o anumită disciplină în modul lor de viaţă. Ei îşi urmează singuri calea. Asta ne face unici, pentru că suntem diferiţi, învăţăm în moduri diferite, în limbi diferite, şi de aceea sunt atât de mulţi profesori care predau adesea aceleaşi lucruri.

Oamenii vin la mine adeseori şi îmi spun că ceea ce îi învăţ seamănă foarte mult cu ceea ce le-a spus maestrul lor buddhist sau cu ce spune Un curs în miracole ş.a.m.d, iar eu le spun că asta e ceva bun, fiindcă ceea ce e adevărat va fi auzit de multe ori, din surse diverse şi în moduri variate. Cu toate acestea, în timp ce limbajul meu poate fi înţeles de unii oameni, alţii pot învăţa mai bine de la cei care folosesc un alt limbaj.

Am facilitat seminare pentru copii din ciclul secundar, de cca. 9 ani, şi mergem în şcolile unde suntem invitaţi, iar când merg acolo, folosesc un limbaj diferit, multe imagini, fără cuvinte tehnice, fac referire mai ales la experienţa directă şi la faptul că ceea ce spun reprezintă un mister ce nu a fost încă rezolvat. Iar copiilor le place să ştie că a mai rămas ceva ce poate fi soluţionat de către ei.

Le vorbesc şi elevilor din clasele mari de liceu, iar atunci folosesc un alt limbaj. Mergem şi în case de bătrâni, unde oamenii au o putere redusă de concentrare, iar termenii tehnici nu îşi au rostul, iar acolo folosim un alt limbaj.

OARE EXISTĂ UN PLAN COMPLEX DE ACŢIUNE?

Oamenii mă întreabă frecvent dacă în matricea divină există un plan complex de acţiune, dacă eu cred asta. Sunt mai multe moduri de a aborda acest subiect. Din perspectiva textelor străvechi, ne apropiem de un timp de convergenţă în istoria noastră, când lumea şi corpurile noastre se vor transforma şi în care toate regulile care au acţionat până acum se vor schimba. Vom fi tot aici, iar lumea noastră va continua să existe, dar regulile vor fi diferite.

Aşadar, din acea perspectivă, dacă ne referim la modul în care vom funcţiona în această lume care există aici de 5.000 de ani, acel plan divin se poate încheia. Şi va începe să se desfăşoare un alt plan. Dar ce ştim despre această matrice divină e faptul că trăim într-un câmp al posibilităţilor infinite, iar energia lui ne va permite să creăm, oricare va fi acea creaţie pe care ne-o imaginăm în minţile noastre şi o simţim în inimile noastre. Iar din această perspectivă, suntem limitaţi doar de imaginaţia noastră. Iar curajul de a simţi emoţii în inimile noastre, ca şi când visurile noastre au devenit deja realitate, este ceea ce trăim noi aici. Ce anume se întâmplă dacă o persoană se află într-o lume în care poate crea orice alege să creeze? Va crea întuneric sa lumină, va alege pacea sau războiul?

Eu cred că avem libertate deplină să creăm ceea ce ne dorim. Dar mai cred că suntem, totuşi, limitaţi într-un anume fel, în sensul că nu ni se va permite să distrugem această planetă, deoarece cred că suntem parte dintr-o existenţă mai măreaţă, iar ceea ce se întâmplă aici influenţează viaţa de dincolo de lumea noastră. Şi din această perspectivă, cred că există un plan mai măreţ, care ne permite să evoluăm, dar nu ne va îngădui niciodată să distrugem această lume sau pe noi înşine. Aşadar, cred că acest plan există!